Mots et bagatelles

Păpuși de porțelan

Mă întreb cum e să fii păpușă de porțelan și ce îți poate trece prin capul acela strălucitor și casant, dacă l-ai putea folosi. Desigur, ai vrea, poate, să ieși din postura de obiect ușor  manevrabil și să intri în rândul păpușilor care pășesc singure, au libertatea de a-și alege rochiile și nu rămân în poziția statică, adesea lipsită de imaginație, pe care o potrivește posesorul. Ai vrea să vezi lumea celorlalte păpuși, dar și a oamenilor, cei care te-au creat pentru propriul deliciu. Să le înțelegi mecanismul după care își fabrică mereu copii în miniatură ce suplinesc apoi propria prezență, mai ales în brațele copiilor lor.

Cred că o păpușă de porțelan și-ar dori să viseze într-un somn neimpus, să închidă ochii atunci când vrea ea și să-i țină așa cât vrea ea. Să poată visa la toate ”păpușelile” de peste zi și la cele de peste noapte,

Astăzi ne despărțim

Uneori poemele ne copleșesc prin claritatea exprimării unui sentiment. Vă dăruiesc un poem scris de Ștefan Augustin Doinaș, ca leac pentru toate despărțirile care nu au sfârșit printr-o pierdere, ci printr-o apropiere dincolo de cuvinte și de înțeles. Un poem rar se scrie greu pentru că învăluie cititorul în firele sale, transformându-l din pupă în fluture, dar cine nu și-ar da alba liniște îngustă pe fâlfâirea roșiatică a unei perechi de aripi diafane?  

”Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape/ şi că, seara, sufletul meu, / ca ţărmul care se modelează din ape, /ia forma uitată a trupului tău ...”

Ardelencele*

Titlul acestui articol nu e dat de imaginația mea, ci de cea a lui Al. Cistelecan, criticul literar de la Târgu-Mureș, născut la Aruncuta, comuna Suatu, jud. Cluj. Vin cu aceste detalii, deoarece și ardelencele domnului Cistelecan vin din zone interesante, prima, Maria Suciu-Bosco, tocmai din Ucurișul Bihorului. Dacă cineva s-ar putea întreba de unde ideea cu...

Dragoste din rai

Dar să revin la prima și cea mai mare dragoste. În ziua aceea, mi-am așezat pătura la umbra unui cireș alb, îi spun așa pentru că la coacere, cireșele devin alb-gălbui-roșietice, apoi mi-am luat cartea cu mine. Îmi amintesc perfect că aveam o rochiță de stambă cu motive florale de culoarea vișinei, scurtă, cu multe volănașe, mânecuța bufantă, cusută de mama. Îmi plăcea tare mult, în ciuda faptului că îmi era deja mică, o purtam cu încrâncenare. Aveam corpul unui băiețoi, subțire și filiform. Mâncasem puțin în dimineața aceea ca să pot înfuleca cireșe verzi.

Grădina noastră era lipită de grădina vecinilor, ne despărțea doar un gard scund, pe care îl puteai trece ușor cu piciorul. Gabi era nepotul de frate al vecinilor și venise prima oară, cred, în orașul nostru. Era înalt, cu părul aspru și blond, cu ochii rotunzi. S-a așezat lângă mine pe pătură și  mi-a cerut voie să citească și el.

Pledoarie pentru jocul de șah

Ca să joc şah de una singură ar trebui să schimb anumite reguli, precum Şerban, să nu fiu părtinitoare, să alerg pe două „câmpuri de luptă”, „să ţes iţe” la două curţi, să-i înşel pe cei doi regi (eu fiind una singură) şi câte altele. Cu cine să ţin, cu regina albă sau cu cea neagră?

Cu siguranţă, aş fi de partea celei negre, aş gândi strategii de atac asupra nebunilor pentru a ajunge la rege, aş înghiţi ture şi pioni, aş încăleca pe caii albi şi mi i-aş aduce în „Imperiul negru”; dar pe regina albă… cum aş putea-o lua ostatecă? Cu toate că nici ea nu s-ar feri de la asemenea tactici, în cealaltă situaţie.  Adică aş fi tot eu sau ar fi alta? Ar fi, poate, conflictul între mine – alba, şi mine – neagra. Dacă albul pieselor jocului de şah ar reprezenta femininul, iar negrul, partea masculină (ca într-un Yin-Yang inversat?!), atunci explicaţia ar putea veni de la Jung, asupra energiei psihice în forma ei bisexuată.

Povestea unui autograf de la Nicolae Manolescu către Șerban Foarță

Dacă cineva ar aduna toate autografele pe care le-a primit sau le-a dăruit într-o viață, și-ar putea construi cu succes o hartă a vieții sale de scriitor. Șerban Foarță este un maestru al autografelor, dar, iată că de astă dată, Nicolae Manolescu oferă un autograf inedit.

Povestind despre frunze și edelweiss, am ajuns, nu știu cum, la un suvenir despre care nu s-ar fi știut niciodată. Șerban s-a lăsat prins în vraja amintirilor și a înșirat povestea lui și a altor autografe, inclusiv cel oferit Ioanei Pârvulescu. Lectură plăcută!

(…) Acum, că nu te recunoşti în vechea-ţi cadră (în care cred că vede-se „pruncia” ta fragedă trecând „sfiit”!), că dintr-însa te priveşte o străină, e nu se poate mai firesc. 

Stupoarea unui Călinescu dinaintea pozelor cu el, copil...

Cea mai frumoasă poveste

Povestea în sine este căutată de la începutul lumii, deoarece viața însăși este o poveste a cărei derulare continuă și după sfârșitul ei. Povestea are un rol terapeutic, începem să spunem povești copiilor încă înainte de a se naște, continuăm cu povești, ca și cum am putea îmblânzi lumea de afară, și uneori chiar reușim. Aș integra CEA MAI FRUMOASĂ POVESTE – CÂTEVA ADEVĂRURI SIMPLE DESPRE ISTORIA ROMÂNILOR, cartea lui Adrian Cioroianu, apărută la Editura Curtea Veche, 2013, în seria poveștilor cu tâlc pe care le citeam în copilărie. Fiecare poveste din cele 91 redate aici are un tâlc, o morală, nimic nu se întâmplă fără a exista o învățătură, chiar dacă se știe că „istoria se repetă” și în ciuda zicalei „Oamenii învață din greșeli”, oamenii vor dori să afle mereu „pe propria piele”.

20 motive pentru care plângeam când eram copil

  1. Nu am fost luată niciodată să văd filmul indian ”O floare și doi grădinari”;
  2. Am văzut filmul indian ”Prietenii mei, elefanții” și am plâns până m-a durut stomacul;
  3. Purtam mereu aceleași haine ca și sora mea;
  4. Mi se dădeau ciorapi cu elastic care coborau pe picior în jos;
  5. ...

Expresii pe marginea unei priviri

Uneori ai șansa să vezi. Chiar din mai multe unghiuri, dar nu la fel de multe ca și liniile perfecte, curbele ce-ți încovoaie retina după ele, sau zonele pe care ți-ai dori să le vezi cu palmele. Dacă o privești din spate, uimirea îți amorțește capacitatea de a recunoaște că ți-a luat-o înainte. Da, ai prefera să rămână la singular, dar și dacă ți-au luat-o...

Poveste de iarnă

va trebui să fiu martoră la tot ce va urma. să mă risipesc în chip de praf în respiraţia tuturor să mă nasc cu cei ce se vor naşte de acum înainte. în felul acesta voi întâlni un băiat străveziu cu care să mă iubesc prin iarbă de-a lungul anotimpurilor să mă purific dansând goală în ploaie. pielea mi se înfioară la atingerea picăturilor şi fiecare dă naştere unui orgasm. băiatul străveziu curge ca o plasmă la picioarele mele şi se întăreşte printr-un fenomen nemaiîntâlnit blocându-mi mişcarea şi determinându-mă să rămân pironită ca o statuie de granit. întâmplările de acest fel vor deveni ciclice eu voi rămâne mereu încremenită în mişcări dinamice şi locurile pe unde voi călători vor deveni locuri de pelerinaj. prin simpla atingere a statuii orbii îşi vor recăpăta vederea ologii vor păşi din nou şi femeile sterpe vor naşte plozi străvezii. în câţiva ani va apărea o lume nouă extraterestră unde se vor naşte mai mulţi copii pe minut iar trecătorii îi vor boteza după plantele marine din jur. omul albastru pe jumătate femeie pe jumătate bărbat va aduce un obicei nou în împreunare. cei doi vor putea rămâne uniţi fizic după ora de dragoste ca un singur individ. cineva strigă la poartă

Pages