Underground y

Abia mă aşezasem de câteva minute pe stânca bătută de vânturi, mă uitam cu plăcere la valea însorită, multicoloră ce se întindea vastă la picioarele mele şi trăgeam adânc în plămâni tot aerul ăla răcoros de munte, când deodată o voce subţire şi clară răsună aparent de nicăieri: “Hei, omule!” Am tresărit şi m-am uitat împrejur fără să văd pe nimeni. “Aici, jos, în tufiş.” Mi-am rotit din nou ochii şi dintr-o tufă de zmeură aflată puţin mai la dreapta am văzut apărând un arici. Oricât de surprinzătoare părea situaţia mi-am dat seama că partea cea mai ciudată constă în faptul că nu simţeam nici măcar o umbră de frică. “Tu ai vorbit, mă?” l-am întrebat. “Da, eu”, a răspuns ariciul oarecum afectat în timp ce se apropia de mine cu paşi repezi şi mici. “Pe bune?... Arici vorbitor?!... Ce pula mea e ăsta, un vis??” “Da… Putem să-i spunem şi aşa, de ce nu. Un vis, desigur. Oricum nu eşti pregătit să înţelegi mai mult deocamdată, aşa că da, ce bună idee, o să-l numim vis”, tot bodogănea venind. Când a ajuns lângă piciorul meu s-a oprit şi m-a privit liniştit cu ochişorii lui negri şi rotunzi. “Bun, şi dacă e un vis, de ce arăţi ca un arici adevărat? Puteai să fii şi tu... nu ştiu… altfel. Colorat mai de spectacol, cu verde, cu portocaliu… Sau puteai să-ţi iei alte dimensiuni, altă formă, sau poate nişte haine şi o pălărie…” “E visul tău, omule, tu m-ai creat aşa, de ce-mi ceri mie explicaţii pentru lipsa ta de imaginaţie?” Părea jignit şi am încercat să-l îmbunez. “Te rog, iartă-mă, n-am vrut să te supăr”, i-am spus, în timp ce în gând îmi rula cu totul alt text, îmi tot repetam “e absurd, e absurd, e absurd, tu realizezi că tocmai îţi ceri iertare de la un arici vorbitor?...” “Nu-i nimic, să trecem peste”, şi făcu un gest de lehamite cu laba din faţă. “Ai cea mai vagă idee ce cauţi aici?” “Dar există cineva pe lumea asta care are o idee oricât de vagă ce caută în propriile vise?” “Omule, o să-ţi povestesc ceva. Ascultă-mă cu atenţie. Să ştii că nouă, aricilor, ne este îngrozitor de frică de apă. Iar vulpile ştiu chestia asta şi o folosesc ca să ne vâneze. Ne rostogolesc cu laba până la vreun pârâu sau vreo baltă, iar noi ne de frică ne desfacem şi atunci… cam asta e. Sau dacă nu e nicio apă pe aproape”, iar aici ariciul coborî vocea ruşinat ”fac pipi pe noi”. “Da, ştiu povestea de prin clasa întâi”, m-am grăbit să-l întrerup. Ariciul mă privi cu reproş. “Normal că ştii povestea”, mârâi. “Cum ai putea visa despre ceva ce nu ştii?...Hai, zi. E rândul tău acum. De ce ţi-e frică ţie cel mai mult?” Mă privea cu interes şi eu, luat pe nepregătite, n-am ştiut ce să-i răspund imediat. Am tăcut. “De moarte?...” continuă ariciul. “Că ştiu că frica asta vă e specifică vouă, oamenilor. Să ştii că şi noi aricii ne întâlnim într-o bună zi cu moartea, dar nu stăm zi de zi şi clipă de clipă să ne măcinăm creierii cu asta, avem treburi mai importante de făcut”. Am încercat să deviez cursul discuţiei. “Da, da, sigur, vă mai îndopaţi cu câte-o broască, un şoarece, apoi la somn prin vreun tufiş toată ziulica”. “Omule”, mă întrerupse ariciul. “Răspunde-mi. De ce ţi-e frică?” Am respirat adânc. “Am multe frici. Noi oamenii suntem mai complicaţi. Dar cel mai mult… mi-e frică să nu ajung într-o zi să-mi pierd minţile. Să nu ajung în punctul în care să nu mai pot distinge realitatea de iluzie”.

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.