Spasmofolii pariziene (X)

- jurnal cu dus-întors -

20.

… Şi, cum spuneam, dar n-am apucat să dezvolt ca lumea, deci, m-a invitat Arnaud, de la TV5, la Paris. Prima oară. Ceea ce mi se părea, pe lângă emoţia legitimă a oricărui franco-filofon înrăit, şi o posibilitate de a verifica adevărul la faţa locului. Sigur, cunoşteam topografia Parisului pe dinafară, din cărţi, din albume, din amintiri publicate (de alţii, fireşte!), din istorie şi din fotografii, dar trebuia să verific dacă originalul e conform cu copia. Cu reprezentarea. Şi era. Iar, după aceea, am tot avut ocazii – nenumărate, fiindcă Parisul nu te satură niciodată – să-mi dau seama că e neschimbat. V-am amintit rândul trecut de acea Lege a destino-dinamicii, pe care am descoperit-o: „Dacă ceva trebuie să se întâmple, atunci se întâmplă. Negreşit. Cu excepţia situaţiei când nu se întâmplă”!

Şi se întâmplă. De pildă, se întâmplă ca numele parcurilor, zonelor, scuarurilor, pieţelor şi străzilor să fie aceleaşi din sec. XIX, după „reformarea” zdravănă a lui Haussmann. Sunt aceleaşi (chiar şi plăcuţele, formatul lor, dimensiunile, fontul de literă). N-au fost schimbate după cum a bătut vântul istoriei ori dacă aceasta s-a jucat de-a v-aţi ascunselea cu locuitorii oraşului. Nici după cum a funcţionat, la parametrii dezvăluiţi, cândva, de Caragiale, mintea îngălată a funcţionărimii din primărie. Şi nici la comanda mofturilor vreunui primar stupid şi ignar, cu nazuri, conturi sau mai şmecher. (NOTĂ: Imaginaţi-vă cum ar fi „sunat” Bucureştiul, dacă ar fi rămas cu nomenclatorul de străzi de pe vremea lui Pache Protopopescu sau a lui Dem. I. Dobrescu!... Am mai fi avut astăzi oare străzi cu nume zbanghii, ca de pildă Constructorului, Razei, Epocii, Unghiului, Tiparniţei, Vitejiei, Amurgului, Seismologilor?).

Am rămas, aşadar, la prima invitaţie a TV5 (fiindcă a mai fost şi a doua!). Şi cea dintâi vizită la Paris.

Eram mându foc, ce să spun. Primisem fax-ul (pe atunci, nu exista mail, ci doar fax!) cu antetul TV5, unde scria că eram invitat trei zile şi era prezentat programul, adresa unde locuiam, informaţii despre biletul de avion, Swissair, vă daţi seama? M-am dus într-o fugă la agenţia elveţiană, era pe Magheru (unde, surpriiise! m-a servit o fostă colegă de facultate, dintr-un an mai mare… Ce faci? Bine, şi eu p-aici!... mai târziu, am aflat că lucra acolo din 1980, vă daţi seama cine putea ajunge la reprezentanţa unei companii de aviaţie străine, dar – abia mai târziu am făcut legătura – era nevasta unui tânăr comisar „ideolog” al Securităţii, de la „Săptămâna” lui Eugen Barbu, unde îi înfiera cu mânie proletară pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Care (ideologul, normal!), după Revoluţie, s-a răspopit brusc, aplecându-se insistent spre cele sfinte… Scuze, dar aşa mi-a ieşit paranteza!).

Biletul de avion Swissair (NOTĂ: Nu mă pot abţine să spun că, citind ceva despre Elveţia, 1) am aflat că e un stat care a stat cu independenţa „în aer” 354 de ani, adică şi-a declarat-o în 1291 şi i-a fost recunoscută în 1648 şi 2) că acum, e condusă de două femei: Micheline Calmy-Rey (preşedinte) şi Corina Casanova (cancelar)… asta aşa, cum ar veni, pentru emisiunea „Vreau să ştiu”, pe care o ascultam cu religiozitate şi emoţie în fiecare joi, la aparatul radio, în copilărie!), deci, să revenim, biletul de avion era compus din două părţi… – iarăşi vă mai reţin atenţia: nu mă pot abţine! brusc, mi-am adus aminte de scena fabuloasă cu „cosorul lui Moceanu” din „Cel mai iubit dintre pământeni” (ah! ce gust a avut romanul acesta pentru mine, ca zeama unui fruct interzis, îi simt şi-acum parfumul în nările memoriei!), care „a fost inventat de… Moceanu… El se compune din două părţi… partea lemn-oasă… şi partea fer-oasă…” – deci, în sfârşit, partea primă era pentru relaţia Bucureşti-Zürich, iar partea a doua, pe Zürich-Paris (Orly).

Trec peste îmbarcare, unde, intrând în avion, am dat nas în nas cu o prietenă, fostă jurnalistă (şi pe care n-o mai văzusem din 1995, când călătorisem, împreună cu alţi ziarişti din presa scrisă, radio şi televiziune, în SUA – era prima şi, prin urmare, foarte trâmbiţată, vizită a unei delegaţii de presă liberă din România, peste Ocean!), ajunsă  nu doar o veritabilă femeie de afaceri, ultra-respectabilă, ultra-complexantă şi ultra-elegantă, dar şi unul dintre uriaşii directori dintr-un uriaş concern de tutun. Constatând că n-avem locuri apropiate – era şi normal, ea stătea la business class, în timp ce eu, dat fiind statutul de pomanagiu de media, eram încadrat sever la economy – mi-a promis că „Lasă că discutăm la aterizare, la Zürich!”. La Zürich, însă nici vorbă de taclale, n-am mai avut cu cine discuta, fiindcă ea se îndrepta, probabil, încet, cu mersul ei insinuant-atrăgător, către limuzina care o aştepta la ieşire spre a o duce la şedinţa de board, în timp ce eu alergam de blambec prin aeroport, îmbrâncind călătorii şi încălecîndu-le bagajele, căutând poarta, fiindcă se schimbase terminalul şi n-aveam la dispoziţie decât 45 de  minute.

Am ajuns, în fine, unde trebuia, la poarta nu ştiu care. Însă în faţa avionului, am rămas, cum se spune, mască (nefiind în zona franceză, nu puteam să scriu bouche-bée), constatând că nu mai era Swissair, ci unul pictat fistichiu, cu litere de toate culorile – nu mai ţin minte, parcă apărea şi-un papagal – în care predominau movul, oranjul şi verdele. Era în mod sigur vorba de o companie aeriană de care nu auzisem nici în visele mele de vacanţă exotică, din vremea în care citeam despre marile descoperiri geografice. Fiindcă chiar aşa şi părea (ba chiar aşa erau şi călătorii de dinăuntru, îmbrăcaţi în bermude şi cămăşi lălâi multicolore şi în număr de nu mai mare de douăzeci, deşi aeronava era un ditamai Boeing737!). Parcă porneam într-o lungă călătorie spre Caraibe, cu destinaţia, deci, nu Franţa, ci Guadeloupe. Şi nu Paris-Orly, ci Pointe-à-Pitre… O companie care, probabil, astăzi nici nu mai există. A dat demult faliment.

Călătoria a durat puţin şi a fost minunată, liniştită. Tot timpul am privit pe hublou. În mod normal, dacă te uiţi pe hartă, am tăiat nordul Elveţiei, la est la vest, am intrat în Franţa pe la sud de Alsacia, apoi, am trecut peste Franche-Comté, peste Champagne-Ardennes, am ciupit un picuţ şi din Bourgogne şi, în fine, am intrat în Île de France, cu centrul: Parisul.

Erau cupluri de nordici, în general tineri, blonzi şi spălăciţi cu toţii, ale căror ţinute compensau imediat, echilibrând nota lor rasială inconfundabilă, prin cămăşile eclatant-flamboaiante ale băieţilor şi pantalonii roz-bonbonardenţi ai fetelor. Singurele elemente plictisitoare de turism uniformizat, pe care le purtau, erau rucsacurile kaki, milităreşti ca nişte raniţe, pe care le tot scoteau de sus, din compartimentele de bagaje, spre a extrage de acolo grisine, biscuiţi sau, cine ştie, poate pesmeţi. Pe mine nu mă interesa. Eu mă lăbărţasem ca o amoebă pe trei locuri. Niciodată nu călătorisem atât de comod, nici înainte şi cum n-aveam să călătoresc nici după aceea, doar gândindu-mă la balamucul de călători din avioanele de acum, parcă din ce în ce mai neîncăpătoare (de fiecare dată când pilotul anunţă scurt, cu voce metalică: „head counting” şi stewardesa începe să ne numere, îmi amintesc imediat de westernurile văzute în toate vieţile mele posibile, unde era imposibil să nu apară şi o secvenţă cu cirezile împinse spre padoc, cu strigăte „heeeaaa!...heeea!” sau, ceva mai elitist, măcar prin titlul ei aproape imposibil, de nuvela lui Mircea Eliade, „Douăspreze mii de capete de vite”!!) sau la cum stăm, când zburăm spre vacanţă, înghesuiţi ca sardelele în conservă. Atunci, însă nu. Era încă bine, confortabil. Vremurile erau destinse, relaxate, iar timpul deosebit de generos cu noi, oamenii, în sfârşit responsabili şi, în consecinţă, recompensabili. Tocmai de aceea, lipsit de orice griji, eu stăteam cu ochii lipiţi de pâlnia geamului, încercând să ghicesc unde ne aflam.

Zburam spre Parisul la care visasem dintotdeauna, şi în somn, şi cu ochii deschişi. Şi căruia parcă-i zăream deja contururile la orizont. Şi îi spuneam în gând: „Vin, sosesc, ai grijă, întâmpină-mă cum se cuvine! Cu ghirlande de flori, cu explozii ale ochiului, cu parfumurile ştiute, cu femeile tale glossy, cu oamenii tăi frumoşi!...”. M-au trezit hurducăturile. Aţipisem?

Vă rugăm să nu desfaceţi centurile şi să nu părăsiţi locurile, până în momentul opririi complete a aeronavei. Vă mulţumim că aţi ales…etc.etc…

Şi aşteptăm. Mă uit pe geam. Aeroportul devenit subiect de şansonetă (Gilbert Bécaud: Je m'en vais dimanche à Orly. / Sur l'aéroport, on voit s'envoler / Des avions pour tous les pays. / Pour l'après-midi... J'ai de quoi rêver. / Je me sens des fourmis dans les idées / Quand je rentre chez moi la nuit tombée…) mi se pare vechi, desuet, suficient, strâmt. Îmi aminteşte de jurnalele de actualităţi de la INA, din anii ’70, colorate greu, cu mâna, în care avioanele Caravelle (minunea aeronauticii franceze la acea vreme!) decolau şi aterizau într-o veselie de pe „Orly, prima poartă aeriană a Franţei”. Impresia e de obiect fanat, prăfuit, uitat într-un colţ al unui magazin de antichităţi. Dar ţine, totuşi, de Hexagonul iubit şi visat.

Avionul trage la un burduf şi aşteptăm. După vreo zece minute, când pasagerii încep să se impacienteze, tresar la alt anunţ. Vă rugăm să vă pregătiţi paşapoartele. Controlul acestora se va face nu la punctul de frontieră din aeroport, ci la uşa de la scara aeronavei.

Quoi? Dar de când, pardon! bordel de merde, chestia asta?... Ce drăguţă – mă domolesc – poliţia de frontieră franceză, iaca poznă, că ne scuteşte de ditamai coada de la ghişeu! Se deschide uşa, în sfârşit. Trei gealaţi, doi cu uniformă, al treilea în civil, cu un balonzaid tip Bogie-Casablanca şi pălărie, ne asigură cu vigilenţă ieşirea. Fiecare trece printre ei, ca la pomană, cu mâna întinsă. În palmă, paşaportul. Care e luat, răsfoit, cercetat cu atenţie şi, apoi, dat înapoi, cu un zâmbet forţat: Merci, madame!... Monsieur!

Pauză: Totul porneşte din copilărie, care mi-a fost oripilată de o frică dârdâită, de o groază paranoică şi de o spaimă aproape nevrotică, ce mă copleşeau de fiecare dată când interacţionam, chiar şi mintal, cu o uniformă. Mai ales, cu una aparţinând unei instituţii de forţă. De aceea, nu suportam – la vreun film cu „nemţi” – să asist la momentul terifiant în care târla de ofiţeri SS îl înhăţa pe bietul luptător din Rezistenţă. Cum tot la fel, nu puteam să mă uit la dictatorul în uniformă, Iosif Visarionovici Stalin, în timpul demonstraţiei de 7 noiembrie, cocoţat la tribuna rece de marmură neagră şi salutând plictisit poporul sovietic ce-i trecea prin faţă. Toţi îmi provocau frisoane, aşa de puternic, încât eram tentat, atunci, să mă ascund. Mai presus de toate, însă nu suportam defel miliţienii. (NOTĂ: Apare aici un detaliu delicat: maică-mea, ca o femeie care şi-a crescut singură, încă de când i-a dat viaţă, băiatul, nu putea suplini şi autoritatea paternă. N-avea cum. Neavând-o, n-o putea aplica, aşa cum îşi aplică, de regulă, statutul, într-o familie, tatăl. Sigur, pe toate palierele comportamentale şi cu toate nuanţele psihice ce decurg, în general, din menirea lui, într-o serie aproape sinonimică, dar foarte strictă: fie intolerant, răutăcios, necruţător, represiv, castrator. Fie, dimpotrivă, tolerant, calm, vesel, calin, cooperant. Maică-mea însă n-avea cum să fie şi una, şi altul(!). Şi atunci, vicleană, s-a folosit de o proteză. De un fetiş care să ţină loc de autoritate. Miliţianul. Sectoristul. Astfel că, de fiecare dată când făceam vreo boacănă mai acătării, ea mă lua de urechi şi mă ameninţa că se duce la miliţie şi cheamă sectoristul, că altfel, nu se mai poate, că eu nu vreau s-o ascult, că ce-i porcăria asta, dar până când?...etc. Ei bine, în acel moment, paralizam de spaimă şi mă rugam de ea cu cerul şi cu pământul, să nu… (printre sughiţuri), că o să fiu cuminte, că o s-o ascult…etc. Numai imaginea ce-mi răsărea brusc în minte, dureros de strivitor (vă daţi seama, capul mic, creierul de copil, cât un pumn!) namila aceea ca muntele, îmbrăcată în binecunoscuta uniformă de postav albastru, cu petliţe roşii şi cu şapca cocoţată sus, sus de tot, abia stând pe creştetul capului bovin în formă de pară, şi care mai şi rânjea sadic, dezvelindu-şi dinţii galbeni ca boabele de porumb – doar atât şi simţeam imediat cum cad într-o inerţie catatonică. Şi deveneam cuminte!). Am încheiat pauza…

Cred că eram printre ultimii. Presimţeam eu ceva. Unul dintre cei doi în uniformă a luat paşaportul. Am înlemnit. Mai mult l-a înhăţat decât luat, l-a studiat, s-a uitat apoi la mine (şi prin mine) cu mare atenţie şi iar a căzut pe paşaport, l-a răsfoit filă cu filă, l-a ridicat după aceea în lumină, a tras de fiecare foaie, să vadă dacă se desprinde, l-a închis, l-a întors pe toate părţile şi, în sfârşit, s-a uitat în ochii mei, în timp ce bătu cu paşaportul de palmă:

– De unde veniţi?

– Cum, de unde?  De la Zürich. Iar acolo, de la Bucureşti… Uitaţi biletele !

– Nu veniţi de la Londra?

– Nu. Vă repet: de la Bucureşti, via Zürich…

– Da, daa… - batjocoritor. Gaston, preluaţi voi controlul în continuare!

– Oui, chef! - au făcut cei doi, salutând cu degetul la caschetă.

– Dumneavoastră, domnule…ăăă… Toma, veniţi vă rog, cu mine.

La Biroul de Imigrări (vă daţi seama unde ajunsesem!) după nenumărate pertractări, am scos până la urmă toate hârtiile, faxurile cu corespondenţa cu Arnaud, antetul TV5 (Domnilor, sunt, totuşi, invitatul canalului de televiziune TV5… uitaţi faxul, trimis nominal!), pliantele cu hotelul, programul tipărit. Un mic răgaz pensif. Apoi:

– Aşteptaţi puţin! - şi „ouichef” a ieşit, lăsându-mă să mă uit pe pereţi. Planşe cu instrucţiuni de întocmire a actelor de emigrare, normative de la OMI (Organisation Mondiale de l’Immigration), cu personaje fictive pictate naiv, pentru ca „babuinul” să înţeleagă ce trebuie să facă (precum erau alea, dacă vă aduceţi aminte, despre protecţia muncii din secţiile uzinelor ceauşiste!). S-a întors după câteva minute, cu paşaportul în mână şi cu faţa spăşită.

– Ne scuzaţi, a fost un malentendu!... Se mai întâmplă. Vreţi să vă spun adevărul? Ni s-a transmis de la Zürich că aveţi viză de Franţa, dar pe un paşaport care mai are doar şase luni până expiră… aţi ştiut asta ?....

 – Aşa… şi? Ce-are una cu alta?…mă rog, era mai eficient sula cu prefectura!!

 – Păi s-a suprapus şi unei coincidenţe…

 – C’est à diiire?… - mi-am ridicat o sprânceană, cum văzusem pe Jean Gabin. Prinsesem curaj.

 – Aţi fost confundat, din păcate, cu un urmărit Interpol…

– Poftiiimm?

– Un infractor internaţional bănuit de terorism (NOTĂ: Era fix cu un an înainte de 11 Septembrie!), care s-a urcat de la Londra. Ne cerem scuze, domnule Toma… Soyez bienvenu en France!  

La bagaje, doar geamantanul meu se învârtea. Era mai ameţit ca mine. L-am luat şi am dat să ies. Dar… ce vorbeşti, Franţ, ghinion! Vameşul îmi face semn (repet, eram singurul, iar el nu ştia de ce întârziasem atâta!), cu degetul arătător îndoit. Ca şi cum ar fi chemat una dintre déesse-le din corpul de balet (vorba unei spirituale doamne: „danse de ventre, danse de caractère”!) al celebrei Madame Claire!!

Oftând, mă conformez încă o dată vigilenţei ospitalităţii franceze.

– Ouvrez, s’il vous plaît!... Rien à déclarer?

S-a morfolit un pic printre haine, lăsând totul vraişte, normal, dar convingându-se până la urmă că nu traficam nici droguri, nici arme, nici carne vie!

Am ieşit, mai mult beat (de bucurie!), decât treaz. La Sosiri – deci, în sfârşit, ajunsesem în Franţa – mă aştepta un domn înalt, cu o uniformă bleumarin şi cu şapcă (nu, nu era jandarm, era şoferul limuzinei pe care o angajase Arnaud!), cu o foaie pe care scria: M. TOMA – TV5. Iar lângă el, Vali şi Miţă. Îşi pierduseră demult răbdarea…

 

21.

Cumpărasem biletele înainte cu vreo şase luni. Ca pomanagiii. Vacanţa pentru anul următor. Visam – aproape simţeam senzaţiile prin toţi porii – să stau în grădină, la Andrésy şi să citesc un San-Antonio (sirotând din când în când din paharul cu licoare!), să aud bâzâitul albinelor, concertul polifonic al păsărilor şi să mă minunez de cât de aproape se văd avioanele ce coboară spre Roissy. Apoi, excursii de-o zi la Paris, aflat la jumătate de oră de tren.

Şi ne pregătiseră o surpriză (ca orice surpriză, e un moment în care ajunge de se lasă devoalată!). Aşa cum acum doi ani ne duseseră la Giverny, anul acesta programaseră să mergem în Normandie. Să vedem Deauville, Trouville, Honfleur. Era „contractul” nostru nescris. Să ne ofere o mică de tot vacanţă în perioada vacanţei! (NOTĂ: Am convingerea că după asta, urmau castelele de pe Loara, de pildă; auzisem eu ceva!). Într-o vineri, cu o săptămână înainte de plecare (aveam deja pregătite bagajele şi cadourile!), la ora 10.00 seara, a sunat telefonul. Mă uit: un număr lung, cu multe cifre. Răspund. Ana, de la Dublin. Fiica lui Miţă şi Vali, cărora, nonconformistă, dar nu mai puţin afectuoasă, obişnuia să le zică pe nume, à l’américaine, aşa!

– Ştiu că veneaţi la noi, vineri. Vă aşteptau, să ştiţi. (Pauză)… Numai că… (Pauză)…s-a întâmplat o mare nenorocire. A  murit Miţă.

 

(va urma. poate…)

    

Comments

Excepţional tot acest ,,jurnal cu dus-întors". L-am citit cu emoţie şi o mare, mare plăcere, atât din pricina conţinutului cât şi a scriiturii, aşa cum am mai spus, savuroase. Sper să continue... 

 

Exceptional jurnal, l-am citit pe nerasuflate, m-ati ajutat sa retraiesc niste momente unice, pe care soarta mi le-a oferit anul trecut in 'orasul luminilor'! Astept cu interes cartea si ma rog la Dumnezeu sa fiti sanatos, sa aveti inspiratia si vointa de a scrie si o continuare!

Vă mulţumesc, doamnă! Sperăm şi noi...

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.