Spasmofolii pariziene (VIII)

- jurnal cu dus-întors -

14.

Aeroportul a ajuns astăzi precum gara. Sau, şi mai rău, ca autogara. Bagaje, alergături, scrâşnete, balamuc, zgomote, larmă, vuiet, anunţuri la megafoane, strigăte şi multă, multă grabă. Viteză, repezeală, zor… Ciocniri, bombăneli, spaime, panică, deznădejde, speranţă sau, după caz, indiferenţă… Oamenii se întâlnesc (atunci când dau nas în nas!), se salută, apoi îşi văd mai departe de drum, trăgând nonşalant valijoara cu roţi, cu eleganţă, obişnuit, cu un gest automat, parcă de când lumea. Însă, un pic deosebit de gară sau autogară, pe aeroport apare ştaiful, picătura de moft pe care o toarnă în atitudine excepţia, adică zborul cu avionul. Care nu-i de colea, frate! Ceea ce dă multor persoane un maintien degajat, ba chiar un pic arogant. O importanţă anume.

Trecuse de écorché (aşa îi spun eu controlului draconic al bagajelor, trecerea prin raze X, cu descălţări, cu dezbrăcinări şi cu „…vă rog să deschideţi valiza!”). Fiindcă chiar cu asta seamănă: îţi iau parcă pielea de pe tine. Atac la intimitate. (NOTĂ: Avea Mihai Stănescu o caricatură, prin anii ’80, genială: tot aşa, la aeroport, un miliţian de la vamă, care controla un cetăţean, atât de minuţios, încât abia i se mai vedea braţul băgat adânc în fundul(!) pasagerului şi, dedesubt, concluzia vameşului: „Mda, se pare că nu aveţi nimic!” sau ceva de genul acesta. Acum, aproape aceeaşi „stricteţe” ca şi atunci, dar, să fim sinceri, din cauze diferite!). Oricum ar fi, însă vă daţi seama cât de grotescă trebuie să fie imaginea unei femei în ciorapi, cu pantofii în mână care, odată scăpată de control (era să scriu „de sub control”!), se încalţă jenată, îţi trage pe sub fustă cămaşa boţită şi îşi trece, după aceea, peste mijloc, cureluşa de piele autentică?! (NOTĂ: Adică aşa cum făcuse doar cu o oră în urmă, acasă, în faţa oglinzii!). Abia la final, ea redevine persoana elegantă care, cu poşeta pe umăr, se îndreaptă către magazinele de lux din zona „no man’s land”. De-abia acolo, Doamne, doamnele redevin normale, atrăgătoare, remarcabile.

Trecuse, deci. Revenise la felul ei provocator de a fi, femeie singură care nu epatează, independentă şi fără obligaţii, cu mersul ei lent, parcă plictisit, cu vârfurile puţin în afară, cu ţinuta ei mereu bizară, mereu zbanghie, mereu aţâţătoare: jumătate hippie, jumătate splendoare, adică un partizanat semi-snob pentru echilibru. Aceeaşi toaletă încărcată de multe elemente de bijuterie policrome (brăţări, broşe, mărgele, pandantive etc., dar care, culmea! nu sfidează deloc măsura, ci, de fiecare dată, la ea dau foarte bine, creând un fel de senzaţie de opulenţă serioasă, lipsită de frivolitate!): peste o cămaşă albă, brodată, cu mâneci şi cu guler, o vestă de piele neagră, un pic lălâie, descheiată, o geantă-sac galben-roşietică, de manufactură, de care şi-a legat o eşarfă cu flori verzi, apoi, pantaloni negri şi cizme uşoare peste genunchi (celebrele sale cizme peste genunchi, ca de muşchetar!), de aceeaşi culoare ca şi geanta. Era Artista…

Facem un flit-flack înapoi. Zece ani lipsă faţă de prezent. Ménilmontant. Străzi întortocheate, pavaj greu, de piatră, case vechi, foste muncitoreşti, foste bordeluri, foste guinguettes (cârciumi populare, fără fasoane, cu grădină şi, uneori, camere de raport, în spate, apărute la periferii, cam prin sec. XVIII, unde aveau loc escapade şi care au ţinut vreo două secole – şi guinguettele, şi escapadele!). O colină de unde „obţii” o panoramă superbă asupra Parisului, care, înainte de 1860 – când Baronul Haussmann a alipit-o Capitalei pe furiş (de-aia cartierul a şi fost alintat Ménilmuche; muche = musse-pot = „tiptil”, „pe nesimţite”) – era furnizorul Parisului de vinuri, carne, viţă-de-vie şi carne vie(!).  Iniţial, aparţinea de Belleville şi s-a numit Menil mau temps („casa de vreme urâtă”), apoi a devenit Menil Montant, fiindcă drumurile sunt în pantă (de la monter = „a urca”). Un cartier original, cu impresie de provincie, dar cosmopolit, artişti, peste 250 de ateliere, emigranţi (din toată lumea, dar mai ales din Extremul Orient, China şi Africa de Nord), în rest, puzderie de cafenele, bistrouri şi cârciumioare cu un aer liniştit şi de tihnă extra-metropolitană (deşi, e la doi paşi de două „obiective” turistice sănătoase: cimitirul Père-Lachaise şi Parc des Buttes Chaumont!). În general, o atmosferă uvrierească, de calicie prudentă şi indigenţă cu luciu. Adică precarul cu panaş, ca odinioară, ulanii!

Să mai spunem, în încheierea pliantului, că Ménilmontant a „lucrat” foarte bine în literatură (aici, se desfășoară prima parte a romanului lui Andrei Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, apoi, acţiunea Premiului Goncourt din 1904, La Maternelle, al lui Léon Frapié şi, să nu uităm, Ménilmontant este menţionat copios, împreună cu împrejurimile, în romanul din 1956, Zile liniştite la Clichy, al lui Henry Miller). De asemenea, în muzică (Maurice Chevalier s-a născut în Ménilmontant, după aceea, acesta e titlul unei şansonete a lui Charles Trenet, varianta instrumentală aparţinând lui Django Reinhardt (1949-1950), iar Rue de Ménilmontant se numeşte una dintre piesele cântate de Camille Dalmais). Dar şi în cinema (Ménilmontant este titlul filmului din 1926, scris şi regizat de Dimitri Kirsanoff, apoi, personajul Garance din clasicul Les Enfants du Paradis (1945), al lui Marcel Carné, este de fel din Ménilmontant, după aceea, acţiunile din Casque d’or (1952), cu Simone Signoret, şi din scurt-metrajul The Red Balloon (1956), se desfăşoară în acest cartier și, în fine, o parte din scena urmăririi, din Identitatea lui Bourne (2002), cu Franka Potente şi Matt Damon, a fost filmată în Ménilmontant, la fel ca şi thrillerul Un p’tit gars de Ménilmontant (2013), semnat de Alain Minier).

Ne vedem la cafeneaua… nu-mai-ţin-minte, dar era destul de mers de la staţia Ménilmontant, de pe linia de metrou 2 (în direcţia Nation, cu o staţie înainte de Père-Lachaise) – mi-a zis la telefon. Şi, apoi: De la metrou, o ţii direct pe rue Ménilmontant, până dai de intersecţia cu…! La 6.00, da?… Adică, 18.00, să fie clar!

Se lăsase seara, doar era noiembrie. Lume din ce în ce mai nesigură intra în bistro. Tot mai des. Paharele noastre de vin se goliseră. Ultimii stropi de cafea se uscaseră pe fundul ceştilor. Ocolindu-le cu grijă, patronul dădea alene cu cârpa şi ştergea zincul, zâmbind prostește. Faţa i se lăţea tot mai mult, la lumina becului chior. Printre picioarele de lemn ale scaunelor înalte, maldărele de chiştoace puţeau de te trăsneau. Se vorbea tot mai tare şi tot mai apăsat. Era opt. Ora la care argumentele se clatină şi, de aceea, se scapă – mai întâi accidental – pumnul pe masă. Apoi, nu se ştie. Ne ridicăm, plătesc. Îi ţin balonzaidul ce stătuse tot timpul peste speteaza curbă a scaunului, apoi ieşim. Un val de răcoare umedă ne loveşte în faţă. Ne strângem hainele mai bine pe noi. Haide să-ţi arăt unde stau, vrei?... te grăbeşti? Ne întoarcem pe Ménilmontant. După colţ, un Franprix. Intru, aleg o sticlă de Bordeaux. Ies, parcă sunt ameţit. Sute de maşini urcă şi coboară de pe colină, făcându-şi fiecare loc cum apucă, dar în linişte. Luminile galbene ale farurilor şi roşii ale stopurilor se amestecă unele cu altele. De-a valma, ca nişte funigei sclipitori. A început să bată vântul.

Se opreşte. Scoate o cheie mare din geantă şi descuie. Intru eu prima!... Şi împinge o poartă mare de lemn, vopsită în gri-albăstrui. (NOTĂ: Nicăieri în Paris, n-ai să găseşti vreun gang gol sau o curte interioară cu intrare liberă, adică fără poartă. Toate au la stradă o uşă de stejar masivă, grea, cu clanţă de-un cot – de cele mai multe ori, de culoarea galbenă a lemnului lăcuit – pe care n-o pot deschide decât locatarii. Alături, pe zid, este tabloul cu butoane al interfonului.).

Intrăm într-o curte lungă, întunecoasă, pe-o parte şi pe alta cu corpuri continue de bâtiments cu etaj şi prispă. E un fost han… Are însă farmecul lui, poetic, nu-i aşa?! Pe mine, cel puţin, mă inspiră. Urcăm pe scara de lemn de la capăt. Treptele scârţâie. Vă cam ştiţi unii pe alţii când veniţi acasă. Şi… cu cine! Chicoteşte răguşit, aproape în şoaptă.

Ne oprim în faţa unei uşi. Descuie, strecoară mâna, pipăie comutatorul şi se aprinde lumina. Alb. Ca de farmacie. O farmacie caldă, însă totuşi, farmacie. Un studio, de fapt. Ceva ce-ar semăna cu o cameră de zi – cu fotolii, măsuţă, o canapea mică, un bar cu scaune înalte şi câteva rafturi cu cărţi, fotografii şi alte obiecte – apoi, o uşă, iar, dincolo de ea, dormitorul şi, în spate, baia. Simplu. Dar de o ordine, de un bun gust şi de o curăţenie – impecabile. Mirosea a flori de câmp, a lucernă crudă şi a sânziene. Albul intens al pieselor de mobilier, apoi pereţii, rafturile, lucrurile aşezate pe ele, vazele fragile, imortelele delicate, tablourile, fotografiile, măştile, perdelele de aţică şi toate acele nu-mai-ţin-minte-câte-detalii, ba chiar şi scoarţa oltenească de pe jos, nu-mi dădeau, paradoxal, deloc pace. Nu mă simţeam în largul meu. Eram stingher.

Mai târziu, ieşi din baie în pantaloni de casă şi cu un tricou verde fără mâneci. De-abia când ne-am aşezat de o parte şi de alta a barului, lumina lămpii din colţ – mai ascunsă, mai discretă – m-a mai liniştit. Dincolo, în partea unde stătea ea, era o chicinetă. Un reşou mic. Un cuptor cu microunde şi câteva rafturi mascate de două ştergare, în care se aflau produsele de bază. Jos de tot, un frigider de „talie” medie, arhi-suficient pentru o persoană singură. Hai să facem nişte paste... Care merg excelent cu Bordeaux-ul. Uite tirbuşonul. Dar nu te-am întrebat: vrei mai întâi un apero?... Cât fierbeau spaghetele, m-a tras de mână spre dormitor. Aici stau eu. Doar eu şi Lola! – spuse, răsfăţându-se actorial, ridicându-şi părul de la ceafă în sus, cu palmele. Ştia, fără îndoială, din experienţa unei femei libere de patruzeci de ani, că, la vederea subţiorilor descoperite, testosteronul se umflă mai abitir ca tărâţele de borş în borcanul cu apă. Un pat înalt, mare, cu un macat alb, croşetat pe margini. Alb, alb, alb… tot alb, mereu alb, albul înnebunitor, albul retractilian, albul inhibitoriu, albul rezectant, albul de spital, albul maladiv, albul de suferinţă ... Între două perne mari şi pufoase, trona Lola. Păpuşa Lola. Cu o rochiţă trecută şi galbenă din pricina vremii – aidoma dinţilor de viplă – a cărei broderie începuse să se scămoşeze. Târzia Lola!

A urmat o mare pierdere… Spaghetele milaneze au fost gustoase şi bine fierte al dente, aşa cum îmi plac mie. Între două pahare de vin, am făcut câteva savuroase giumbuşlucuri lexicale şi sapiente jocuri de cuvinte. Apoi, i-am povestit o idee de roman. Ea mi-a recitat din versurile ei (de poetă avută serios în vedere de către istoria literaturii române contemporane!) şi, apoi, mi-a declamat din mijlocul camerei, cu minimum de mişcare în scenă, monologul pe care trebuia să-l interpreteze a doua zi. Să nu uiţi!…

…Auzi, nu vrei să ieşim să luăm un blanco? O chemăm şi pe Diana… O prietenă de-a mea, e studentă în antropologie, ba nu mai e, e masterandă. La Sorbonne IV. M-a dumirit: în argou, blanco înseamnă „un pahar de vin alb”.

Am băut nu unul, ci câte patru. În două boîtes, tot coborând pe rue Ménilmontant. Diana era un moroi discutabil, cu faţa albă plină de vărsat, deambulând ca o molie, insipidă, incoloră, blondă nuanţa spălăcit-slinos, purta o rochie otova ca un sac şi vorbea numa’-n dodii. Mai avea şi-un tic complexant, scandalos de-a dreptul: Înţelegi?

Artista, în schimb, a căzut în depresie. Cu fiecare pahar, s-a etilizat mărunt, întristându-se până la stadiul cel mai de jos al mohorelii şi al vorbitului atent, dar mai ales economicos. Trăsăturile ei frumoase, limpezi, ochii migdalaţi, obrajii rumeni, pomeţii puţin asiaţi, gura cu comisurile în sus, mereu într-un zâmbet subţire, calin, duios şi un pic ironic, au căzut definitiv. Ca Parisul sub ocupaţie(!). Era galbenă ca ceara. Am ajutat-o să coboare de pe scaun, discret, fără energii zgomotoase sau mirări inutil-politicoase. Trupul ei de iapă la patru decenii şi-un ţâr se înmuiase ca o cârpă. Era udă. Transpirase. Mai rămăsese doar o virgulă din parfumul aflat în flaconul cu pompiţă, de pe etajera din baie. Te duc până acasă? N-a răspuns. S-a gândit până la uşă şi, după ce a întors capul spre patron – B’soir, m’sieur! – a zis, în timp ce păşea cu grijă, coborând singura treaptă spre trotuar: Nu! Condu-o pe Diana. Diana, care locuia la dracu’-n praznic… bla-bla-bla… Înţelegi?

A doua zi, la amiază, m-am ţinut de cuvânt şi m-am dus s-o văd pe scenă. O sală mică – aşa cum sunt o sumedenie în Paris, teatrul de buzunar sau de cartier – pe lângă La Mairie din Arondismentul 18 (staţia de metrou Jules Joffrin, linia 12 spre Porte de la Chapelle, a treia înainte de terminus). Se numeşte – absolut concident-ridicol! – Théâtre des Béliers Parisiens şi se află pe rue Sainte-Isaure, la nr. 14, vis-à-vis de sinagogă…

Am trecut de écorché şi am ajuns la poarta de îmbarcare. Acolo, m-am uitat atent la scaunele unde aşteptau pasagerii pentru Paris. Artista nu era.

 

15.

Încet-încet, parastasul, comemorarea, requiemul sau cum i s-o mai fi zicând în franceză, ia turnura unui banchet de sfârşit de an. Sau reîntâlnire a unei promoţii în grădina de vară a unei locante. Se bea, se discută, ici-colo se aude câte un hohot de râs reprimat numaidecât, se fac aprecieri, se schimbă reţete, se dau explicaţii, se vorbeşte despre salarii etc. Ooooh, mais c’est si bon, le gâteau… c’est vraiment une merveille! Mai este colivă, noroc că au fost făcute trei platouri. Suplinim cu brio serviciul de servire a invitaţilor. Ne descurcăm binişor, ştim să zâmbim, să facem conversaţie impéc şi să alergăm de colo-colo. Util. Arşiţa bate în continuare. Cu sălbăticie. Zahărul a început să se topească şi a devenit transparent ca o pojghiţă de gheaţă. Explicăm fenomenul şi, în paralel, dezvoltăm simbolistica grâului, de care a amintit părintele în biserică. Între timp, destup la foc automat sticlele şi pun vin în pahare. Unul dintre invitaţi se apropie de sticlă… Oooh, mon Dieu! C’est vraiment lui qui a préparé le vin ou c’est un truc? Pe sticlă scrie cu litere aurite: Chevalier Michel Dinca. Îşi comandase la o podgorie de lângă Bordeaux etichete de vin care să poarte numele său şi, apoi, le depozitase în beci. Un vin roşu bun, gustos, aspru, din care băuserăm cu toţii şi în anii trecuţi. Une petite et innocente astuce… Au-delà du tombeau!

 

(va urma)

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.