Spasmofolii pariziene (V)

- jurnal cu dus-întors -

9.

Am să teoretizez un pic, mai ales că acum, a treia zi şi aici, în Parc Floral de Paris, aerul e atât de curat, atât de limpede, atât de cristalin şi de transparent, încât permite, ba chiar încurajează cu anasâna(!), câteva mici şi relaxante piruete zburdalnic-axiomatice ale unei şedinţe de întreţinere a introspecţiei. Pe care – trebuie să fim serioşi odată şi-odată şi să recunoaştem – doar rareori ni le permitem.

Călătoria, doamnelor şi domnilor, ca orice transfer cu acte, chiar şi temporar cu all inclusive, pe alte meleaguri de pe harta fizică a acestui Pământ (nu ştiu pe alte planete cum e… şi nici pe alte tărâmuri!), presupune destule dereticări şi aerisiri ale camerei în care ţinem în adormire conştiinţa de a percepe. Strict din motivaţii raţional-umane, iar nu din cine ştie ce farafastâcuri de imagine sau de strategii piariste, nu putem înghesui impresiile, senzaţiile şi trăirile într-un vălmăşag barbar, fără noimă şi lipsit de instrucţie.

Călătoria nu e o simplă deplasare fără repere, o vâjâială până la un punct fix sau o fâţâială de colo-acolo a unei existenţe jucăuşe şi dinamice. Nu e une bagatelle pour un massacre… du soi!, necesară spre a umple până la refuz pliante colorate, în care personajele sunt surprinse în cele mai nefireşti ipostaze ale firescului.

Călătoria este o nestare de spirit, în care nu relieful se schimbă, nu geografia fizică (munţi, câmpii, ape, ţări, oraşe…!!), ci configuraţia de dinlăuntru, pliurile semantice de adâncime, înţelesurile profunde ale Spiritului celui care călătoreşte. Nu atât construcţiile de afară, palatele, grădinile, catedralele intră în prefacere, cât arhitectura de interior, personală – la fel de intimă şi de igienizată ca şi underwear-ul – a celui care face din zăbava trupului neodihna sublimă a ochiului şi, din istovire, pur şi simplu extazul neurotic. În plus, pleci în călătorie cu tot calabalâcul tău personal, în care sunt aruncate de-a valma prejudecăţile tale zglobii, amintirile tale primare, mentalităţile tale obosite, obsesiile tale apăsătoare, frustrările, anxietăţile, spaimele, coşmarurile, bătăturile pe creier, deficiturile de „voinţă şi reprezentare”. 

Călătoria însă face ce face şi te ţine sănătos la cap. E o terapie mai bună decât amfetamina luată pe stomacul gol sau decât tratamentul halucinatoriu dintr-un stabiliment cu specific de tratare a ambâţului grefat pe ideea fixă. Laşi în urmă vacarmul, balamucul, hărmălaia, tevatura şi tumultul care-ţi zdrobesc neuronul mai ceva decât barosul degetul uitat pe nicovală. Şi descoperi o altă lume, cu obiecte noi, cu arătări bizare, cu linii originale, cu adâncimi ce se adună ghem fix în plexul solar. De aceea, respiri altfel, îţi umfli pieptul prezumţios şi dai roată cu privirea asupra întregului peisaj, care, iată, printr-o manevră sediţioasă, dar dibace, poate deveni al tău. Şi astfel ajungi, din călătorul-linge-blide, călătorul-proprietar. Pur şi simplu, tot ceea ce vezi, pe tot ce pui piciorul sau atingi cu mâna, îţi aparţine. Everything is mine? Oui, m’sieur!... Bine, dar, din păcate, asta e pentru o vreme! Fiindcă, la sfârşitul călătoriei (numită în pliante sejur!), s-ar putea să treci – Doamne fereşte! – mai ales dacă eşti sensibil, romanţios şi gluciferic, în poziţia simpaticului domn Poitevin! Cel care, de pe patul de moarte, îi implora, cu ultimele puteri, pe toţi adunaţii ciopor în jurul lui (probabil, din febrile raţiuni de moştenire, dar nu ştim şi nu vrem să vorbim cu păcat!), aşadar, le ordonă şoptit: Închideţi dracu’ ferestrele alea! E prea frumos afară...

Călătoria este, de multă vreme – am putea spune, chiar înainte de mereu invocatul illo tempore – o chestiune simplă de negoţ. De geometrie între „a avea” şi „a fi”. Îţi dau–îmi dai. Ca să nu mai spun de iniţiere. De cunoaştere. De aflare. De pre-ştiinţă. Da, nu vă miraţi, călătoria este o afacere. Cheltuieşti ca să ştii. Investeşti în papila geografică. Plăteşti – cu condiţia să te mulezi impecabil pe realitate, integrat perfect în peisaj şi nu să rămâi contemplativ, în poziţia vită-mută-ochi-holbaţi – ca să fii altceva decât ceea ce eşti îndeobşte. Pe un interval scurt. Să fii altcineva decât cel pe care doar l-ai bănuit că există. Să fii dublul tău necunoscut. Complementul tău neştiut, dar dorit. Pe care-l cauţi de multă vreme şi care, iată, acum, în fine, se lipeşte ireproşabil de tine, ca frunzele ude de talpă, toamna. Sau, mai poetic, ca emisferele de Magdeburg, despre care am învăţat la fizică.

Călătoria e, practic, preţul pentru ceea ce aş numi alteregofilie. Cam aşa ar fi!...

Am intrat mai întâi în Château… Ba nu, mai întâi şi-ntâi, am luat metroul linia 1, de la un capăt la celălalt. Cam o oră. De la Grande Arche, la Château de Vincennes. Cu Pădurea aferentă, în care au loc aplicaţii militare, undeva pe-acolo este şi o şcoală de paraşutişti, de jandarmi… am văzut câţiva care işeau în permisie, tunşi chilug, cefe groase, muşchi pe ei cu kilele, statui mergătoare… în fine! Dar noi aveam ca ţintă Parc Floral, unul din componentele a ceea ce se numeşte generic Jardin Botanique de Paris. De fapt, ca să fiu mult mai exact, Le Jardin Botanique de Paris este compusă din patru „poli”: 1) le Parc de Bagatelle, aflat în Bois de Boulogne (aşa cum ştiţi, mai sunt şi alte curiozităţi acolo, dar acum nu ne preocupă!); 2) le Jardin des serres d’Auteuil (tot în Bois de Boulogne), 3) le Parc Floral din Bois de Vincennes şi 4) Arboretum-ul din Şcoala de la Breuil (tot în Bois de Vincennes).

După Nation, capătul e a doua staţie. Metroul s-a golit de tot. Urmează Porte de Vincennes şi, apoi, Château de Vincennes. Doar nu vezi pe cineva să se urce acum doar pentru a ajunge la Castel?! E gol. Mă uit – şi fac şi o fotografie – a „şarpelui” pe dinăuntru, de la un capăt la celălalt. Desfăşurarea ordonată a vagoanelor şi puzderia repetată de bare de metal dau impresia unei monotonii care ar fi supărătoare, dacă nu ar fi deosebit de mobilă. O ultimă analogie (mai căznită, totuşi!): sunt Iona şi mă aflu în burta chitului!... Însă passons!

Castelul e o mastodonţeală de piatră, macadam, pietriş fin şi praf, colorată ici-colo cu petece de iarbă. Între intrarea în imensa curte şi ieşirea printre capelă şi donjon e o distanţă apreciabilă. Senzaţia pe care mi-a dat-o acest relief ciudat al privirii (abia-abia liniştită de albastrul cerului!) şi imposibilitatea – parcă şi o părere de rău – de a cuprinde dintr-odată toate detaliile, a fost de îngrijorătoare micime. De insignifianţă ofensatoare (de fapt, des-fiinţatoare!), deşi, atenţie! întreaga uriaşa incintă a Castelului dă impresia falsă a spaţiului nestingherit. A libertăţii. Însă e trompe-l’oeil, căci piatra pusă peste piatră, albă, rece, umedă, veche, poate amirosind a mucegai, aşezată – cum spuneam – una peste alta, te doboară. Te striveşte. Te distruge. Te des-fiinţează. Cetatea – inclusiv zidurile ei parcă de până la cer – este făcută să pună într-un raport distrugător de disproporţionat dimensiunile tale milimetrice cu forţa nemiloasă a megaliticului. Văzută de dinafară, dar şi de dinăuntru, din interiorul ei, Cetatea aceasta este făcută să te descurajeze. Adică să te lase fără curaj.

Câteva explicaţii, pentru ca, în cazul că ajungeţi acolo, să nu fiţi luaţi pe nepregătite. Istoria lui porneşte din sec. XII (1150), când era un domeniu regal de vînătoare foarte apreciat (pădurea era doar alături!), unde Louis VII a pus să fie amenajat un pavillon de chasse. În secolul următor, Philippe Auguste şi, apoi, Louis IX, au construit le manoir, în locul pavilionului, Vincennes devenind reşedinţa principală a regilor Franţei. Abia în sec. XIV, Castelul se apropie de imaginea de azi: regele Charles V hotărăşte construirea unei vaste incinte, cu ziduri înalte, cu turnuri şi cu donjonul principal, de 50 de metri înălţime, considerat astăzi cel mai înalt edificiu fortificat medieval din Europa. La Sainte-Chapelle este ridicată după planurile celei din Paris, construcţia ei fiind începută în 1380 şi terminată în 1552, sub domnia lui Henri II, într-o combinaţie a stilului gotic flamboaiant cu fineţea decorativă a celui renascentist. În sec. XVII, arhitectul Le Vau construieştte pentru tânărul Louis XIV, mama sa şi cardinalul Mazarin, Pavilionul Regelui şi al Reginei, în „dulcele” stil clasic(!), dar, din nefericire, Curtea se mută la Versailles, în 1682. Fapt ce marchează şi decăderea Castelului de la Vincennes, ultimul rege care l-a locuit fiind Louis XV, în 1715. Apoi, au fost instalate aici – de-a lungul sec. XVIII – pe rând, manufactură de porţelan (care s-a mutat însă la Sèvres, în 1756), manufacturi de faianţă, arme şi chiar de pâine (boulangeries). Ar mai fi de spus că donjonul a „adăpostit” prizonieri celebri, precum Diderot, marchizul de Sade sau Mirabeau. Apoi, că Napoleon este cel care, în 1808, îi dă definitiv o funcţionalitate militară, construind un sistem de turnuri şi cazemate în jurul lui, Castelul devenind astfel unul dintre punctele de apărare a capitalei. Şi, în fine, că în al Doilea Război Mondial, aici s-a aflat sediul Marelui Stat Major al Armatei franceze (Gamelin, apoi, Weygand), până la înfrângerea din iunie 1940, după aceea fiind, până în 1944, ocupat de trupele germane. Acestea, ca de obicei(!), la retragere, au provocat, prin explozii şi incendii, pagube considerabile… Cred că sunt suficiente informaţiile?!

Am intrat mai devreme în Parc Floral (prin poarta de sud-est). O altă realitate. Neînchipuită. Fragilă. Caldă. Onest-primitoare. Rassurante (liniştitoare). Graţioasă. Relaxantă ca o melopee (în comparaţie cu zăngănitul armelor, bubuitul tunurilor, scrâşnetul lanţurilor de la porţile ce basculează peste şanţ sau frânele isterice ale autobuzelor!!). Sunetele disparate, întâmplătoare, zgomotele rătăcite, vocile oamenilor – toate sunt topite în şoapte, pe care, apoi, le înghite balonul compact şi elastic de aer verde, ca un plămân murat de ozon. Se aude doar concertul de la matineu al păsărilor şi, poate, dacă eşti atent şi te apleci spre adâncimea mirifică a parterului, zumzetul albinelor.

Aici, aproape de pavilionul administrativ şi când o apuci pe aleea principală (de fapt, o şosea în toată regula!), pătrunzând tot mai adânc în măruntaiele verzi ale locului, miroase a crud, a pămân reavăn, a iarbă cosită, a zadă şi a iasomie. E poate, cu un efort de imaginaţie şi fără să forţăm cele sfinte, imaginea generică a Raiului. Acela de pe Pământ (fiindcă despre celălalt, n-avem nicio ştire!). Minunăţiile de culori şi strălucirea ademenitoare a acestei parcă felii de tort vegetal (e dulce, e moale, e colorat, e gustos şi are toate aromele din lume!) ne duc cu gândul la un mic gest de bunăvoinţă a perfecţiunii din partea Ziditorului. Totul este curat, umed, proaspăt şi pedant îngrijit. Nimic, nici măcar un detaliu nu este lăsat la voia întâmplării. E ca un eşantion de natură surprinsă în diversitate, salvată de la dezastru şi păstrată într-un flacon ascuns în memorie.  

Stăm pe o bancă, spre a desluşi planul parcului. Încotro s-o luăm mai întâi. Înainte, până la Place de Sologne (Pélargoriums), după care, mai departe, spre la Grande volière şi Le Miroir (lacul superb cu nuferi), Parcours tropical, la Roseraie şi Jardin de dahlias? Sau direct în dreapta, spre La Grande Plaine, Serre aux papillons şi Jardin d’iris? Spre Potager, Jardin de la source, Le Bouillon, La Source du Loiret, le Pigeonnier şi Place de fuchsias? Sau spre Ménagerie şi Parterre de broderies?... În clipa aceaa, se aude sunetul unei ape care curge. Vreun pârâiaş?

Nu, o cişmea. Pentru cei care vor să-şi umple termosul cu apă rece şi curată. Îmi atrage atenţia un bărbat simpluţ echipat – în şlapi, nişte pantaloni sumeşi deasupra gleznelor şi un tricou fost galben, găurit – un SDF, un clochard sau un squatter, cine ştie pe unde adăpostit, însoţit de o bicicletă ce are în spate, legat de ea, un căruţ. În căruţ, cred că peste 20 de peturi de apă de 5 litri. Goale. Şi pe care le ia pe rând şi le umple. Impasibil. Imperturbabil. Fără nicio grijă privind vreo plată către La Compagnie des Eaux de Paris, ce adună taxe încă din Ancien Régime. Precum şi fără nicio teamă că ar putea apărea le gardien du Parc.

Mă preocup, vorba italianului. Şi urmăresc cu răbdare (ba, chiar fac şi fotografii!) cum umple fiecare bidon de plastic, încet, fără să se grăbească, pe care, apoi, îl aşază frumos pe căruţ. Liniştit, în cadrul unui ritual care – după quietudinea în care se desfăşoară – cred că se repetă zilnic. Se aprovizionează cu apă. Le-a terminat, sunt aşezate atât de bine în cadrul de fier al căruţului, încât niciunul nu se mişcă. Stau ţepene, ca nişte soldaţi transparenţi cu căciuliţe albastre. Acum se spală. Ştie că e privit, dar nu-i pasă. Şi-a dat jos tricoul şi se apleacă sub jet. Se freacă bine (fără săpun, bine că nu cu sodă!), se răcoreşte. Apoi, face un gest neaşteptat: duce mâna la gură şi mitocoseşte ceva înăuntru. Şi scoate.

Are în palmă placa dentară. O spală bine, răsucind-o pe toate părţile sub jet. Se opreşte puţin şi se uită pe sub braţ la noi. Rânjeşte din gingiile golaşe. O scutură bătând-o de degetele palmei stângi şi o pune la loc, potrivindu-şi-o cu grijă. Se ridică, se şterge sumar cu tricoul, pe care, apoi, îl trage pe el. Se piaptănă cu degetele umede, se scutură. După care, se urcă pe bicicletă şi dispare pe alee, printre copaci. Pentru el, începe o nouă zi. Săţioasă. Are apă.

A fost doar o scenă dintr-un spectacol disgrandios, în care bizarul se împleteşte cu grotescul, iar ridicolul amuşinează pe la coadă – ca un dulău pofticios, o cotarlă dăulată – parodia. Modelele, mostrele de umanism deplorabil şi pauper ne urmăresc peste tot. Luăm cu noi, ca nişte comis-voiajori, paradigma tristă a vieţii, cu toate strigătele ei de deznădejde, oriunde ne-am duce.

 

10.

Slujba – care a durat o oră şi jumătate – a avut beneficiul unei duble exprimări: în română şi franceză. Ce ciudat sună, de pildă, „Tatăl Nostru” altfel decât în română! „Notre Père qui es aux cieux: / Que Ton nom soit sanctifié; / Que Ton règne vienne; / Que Ta volonté soit faite / sur la terre comme au ciel. / Donne-nous aujourd’hui notre pain / quotidien; / Et pardonne-nous nos offenses, / Comme nous pardonnons à ceux qui / nous ont offensé; / Et ne nous induis point en tentation, / Mais délivre-nous du Mal. / Amen!...”. (NOTĂ: din 2013, Conferinţa Episcopilor din Franţa a hotărât modificarea – validată de Vatican – a versului „Et ne nous induis point en tentation”, care a devenit: „Et ne nous laisse pas entrer en tentation”. Fiindcă Dumnezeu nu ne încearcă în rău. Răul e al nostru, e în noi, nu Cel de Sus ne tentează spre a cădea în păcat… Iată că şi textele liturgice pot fi „ameliorate”!). „Notre Père”, pe care, auzindu-l recitat de toţi cei prezenţi, încercam şi eu să-l traduc simultan, însă n-am reuşit. E probabil o neputinţă transmisă de Sus. Apoi, cât de frumos, cât de lin – parcă era o aripă de înger (ori o lacrimă uşoară ca un fulg din aripa unui înger?) ce flutura deasupra noastră, în catedrala aceea care începuse parcă să prindă viaţă – se prefirau traduse în franceză cuvintele din atât de cunoscuta rânduială: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Sau: „Tu singur eşti fără de moarte, Cel ce ai făcut şi ai zidit pe om; iar noi, pământenii, din pământ suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom merge, precum ai poruncit (…): Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Sau, în fine, cel mai sfâşietor pasaj din molitfelnic: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să‑l miluiască pe dânsul! (…)”. La final, părintele s-a aplecat spre colivă, a turnat două picături de vin şi doar noi, ortodocşii, am cântat „Veşnica pomenire!”. Apoi, le-a explicat celorlalţi – care ascultau vrăjiţi – semnificaţia colivei (grâu, regenerare, împărtăşanie etc.etc.). Mi-a plăcut că (oricum, eu eram foarte curios ce cuvânt va folosi!) a calificat-o drept „gâteau”!!

 

                                                                                                                            (va urma)

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.