Spasmofolii pariziene (IX)

- jurnal cu dus-întors -

16.

… Şi m-a invitat Arnaud. Prima oară la Paris. Ceea ce mi se părea – fără să depăşesc limitele bunului simţ – o legitimă repunere în drepturi, după ce, de trei ori, îmi trădasem conformaţia franco-filofonă şi  călătorisem peste Ocean, în America şi, o dată, în Canada. În vreme ce aici, unde ştiam harta Parisului pe dinafară, din cărţi, albume, amintiri publicate (de alţii, fireşte!) şi fotografii, soarta nu catadicsise să mă ducă nici măcar o dată, în cei zece ani scurşi de la revoluţie. Însă eu zic că, de fapt, aşa a fost să fie. (NOTĂ: În conformitate cu, să sperăm că ultima, Lege a destino-dinamicii: „Dacă ceva trebuie să se întâmple, atunci se întâmplă. Negreşit. Cu excepţia situaţiei când nu se întâmplă”!). Dar s-a întâmplat.

Arnaud Généstine. Era unul dintre şefii Departamentului de Dezvoltare. O pălugă de vreun metru nouăzeci şi 35 de ani, pe cap cu o nutrie ciufulită şi decolorată, nuanţa blond-cânepiu, haios îmbrăcat la genul simplu-neglijent şi nesofisticat-scandalos (dar, să ne înţelegem, cu ţoale de firmă, nu cu „outleţi”!), distant spre milenar-civilizat, afectuos cu prudenţă, un pic dispreţuitor spre arogănţel şi, în fine, la cât îi mai rămânea din substanţa civică strivitor superioară, elegant şi ospitalier până la graniţa discretă cu mitocănia. Ori, şi mai sugestiv, presupunând prin absurd că am fi fost colegi de bancă din liceu sau prieteni la cataramă-crâşmă-desfrâu, probabil că mi-ar fi încondeiat naivitatea – ca răspuns la nenumăratele mele mirări sincere şi dezinteresate – de fiecare dată, cu ordinul amical (în grad de cavaler al mesei rotunde!!): „Taci, măăăh, că eşti prost!”. Dar n-o făcea. Doar zâmbea un pic misterios, reprimându-şi probabil tentaţia de a-şi da ochii peste cap, de exasperare. În fond, nu eu eram vinovat – şi el înţelegea, până la urmă, asta – că veneam de dincolo de Est, de la marginea Europei – după 50 de ani de înţepenire departe chiar şi de Cortina de Fier – într-un loc unde doar Ceauşescu se lăuda că suntem de cel puţin „două mii de ani” acolo!

Ne cunoscuserăm la Bucureşti, la o conferinţă a TV5 pe tema extinderii lumii francofone şi la care ziarul – ştiindu-mă enervant de filofrancez în atmosfera din acea vreme, anglo-saxonă aproape irespirabilă – mă trimisese, cu speranţa exprimată sincer: „Poate înţelegi tu ceva”. Făcând astfel o concesie mai civilizată („să vadă şi ei că nu suntem o hoardă de babuini!”) francezilor, categorisiţi rapid şi laconic, întotdeauna la o sticlă de whisky, după închiderea ediţiei, drept „un popor de curve şi de biciclişti”(sic!).

Le-am trimis articolul apărut mai târziu (prin fax, normal!), am ţinut legătura cu corespodentul TV5 în România (o persoană extrem de agreabilă!), am participat la diverse întâlniri la Ambasadă (inclusiv, eram invitat oficial de 14 Iulie!), unde, de-a lungul vremii, am cunoscut trei ambasadori succesivi ai Franţei la Bucureşti, apoi, pe consilierii lor culturali sau alte persoane din anturaj. Şi, nu în ultimul rând, pe şoferul ambasadorului şi pe cei doi bucătari-chelneri, angajaţi acolo cred că dinainte de revoluţie(!), personaje de mare greutate şi ajutor la orice recepţie.

Astfel că, în mod natural şi firesc (nu aceasta a fost însă şi părerea conducerii redacţiei ziarului!), în toamna anului 2000, am fost invitat la Paris, de către canalul de televiziune TV5 (devenit apoi TV5 Monde, o să vedeţi!), într-un fel de informare ce a durat trei zile. Restul perioadei, am stat la prietenii mei, care locuiau atunci în Courbevoie.  

Dar primele trei zile au fost fabuloase. Locuiam la Hôtel du Cadran, pe Rue du Champs de Mars, care traversa Avenue Bosquet şi dădea în Avenue de Bourdonnais, cum ar veni, „şoseaua” ce mărgineşte Marele Champs de Mars… vă daţi seama unde! Chiar lângă Tour Eiffel. Ca să mă zăpăcească de tot. În plus, hotelul era şi aproape de sediul TV5, care se afla pe 13-15, Rue Cognacq-Jay, la o aruncătură de băţ de Pont de l’Alma peste Sena (unde, ştiţi povestea… Lady Diana cu Dodi Al-Fayed etc.etc.), Place de la Résistance şi Quai d’Orsay. Mai trebuie să ştiţi că această combinaţie patronimică, Cognacq-Jay, cam bizară, e adevărat, este rezultată din convieţuirea dintre Théodore-Ernest Cognacq (1839-1928) şi soţia sa, Marie-Louise Jay (1838-1925), fondatorii celebrului magazin universal La Samaritaine. De reţinut că, la moartea sa, bătrânul Cognacq şi-a donat fabuloasa colecţie de artă Primăriei Parisului, care, în 1929, a inaugurat Muzeul Cognacq-Jay, pe Boulevard des Capucines. Muzeul a fost apoi mutat, în 1990, la Hôtel Donon (circa 1575), unde, pe patru nivele perfect aclimatizate, se păstrează atât preţioasele tablouri, cât şi piesele rare de mobilier Louis XV şi Louis XVI.

Revenim la 13-15 (nu mineriada noastră, ci… numărul 13-15, de pe Rue Cognacq-Jay!). A fost nu doar sediul mitic al TV5, până în 2006, când, din iunie, s-a mutat pe 131, Avenue de Wagram (17-e), într-un imobil pe care îl împarte cu CFI (Canal France International), dar şi simbolul primelor semne ale audiovizualului originar francez. Aici, în clădirea cu opt etaje (care, în 1947, a fost înălţată şi apoi „comasată” cu o alta, situată în spate, pe rue de l’Université şi dispunea de şase studiouri şi un spaţiu scenic în aer liber, pe terasă), au fost adăpostite, de-a lungul timpului, şi Antenne 2, şi France 2, şi France 3, şi TF1. Adică pionierii televiziunii Franţei. Treptat-treptat, însă celebrele canale şi-au construit propriile sedii, părăsind legendarul spaţiu din Rue Cognacq-Jay, unde au rămas doar transmisiile prin cablu, prin satelit şi ale TNT, care îşi împart platourile, aparatura tehnică şi regiile ce au aparţinut conglomeratului Cognacq-Jay Image.

Pe vremea RTF, direcţiunea, studiourile, regiile şi spaţiile tehnice erau repartizate după o noimă. Serviciile de exploatare ocupau nivelele de la subsol până la etajul patru, iar birourile redacţiilor şi direcţiunea, de la patru în sus. La parter, se găsea laboratorul de developare a filmelor, care developa filme turnate în peliculă ireversibilă de 16 mm., sala de telecinema, iar, între aceasta şi laboratoare, Studioul 2, pentru emisiuni uşoare, varietăţi şi magazine, cum ar fi Rendez-vous avec… sau Discorama. Primul şi al doilea etaj erau ocupate cu echipamente tehnice de prelucrare a informaţiilor, apoi, de cameramanii-reporteri, şoferi, sunetişti şi monteuri, adică toţi cei care „construiau” Le Journal télévisé. Al treilea – etajul „nevralgic” – adăpostea al treilea studio, Studioul 8, construit la începutul anilor ’50, unde, într-unul dintre unghiurile sale, se afla celebra pendulă a ORTF (la 25 decembrie 1959, a apărut pentru prima oară în cadru acest ceas cu cadran în spirală, creaţie a lui Houriez, în onoarea celui de-al 1.500.000-elea telespectator al programului naţional francez, iar, de atunci, ea deschidea programele zilei, imaginea fiind însoţită de o cortină muzicală caracteristică!), într-un alt unghi se găseau cabinele de speakering, de unde erau prezentate programele, iar un ultim sector era rezervat Jurnalului televizat. Un alt studiou, la etajul patru, era destinat corespondenţilor televiziunilor străine veniţi să comenteze actualitatea franceză, în cadrul schimburilor internaţionale de programe informative. Tot la sfârşitul anilor ’50, a fost instalată aici, la acest etaj, regia finală şi „comandamentul” RTF Télévision. La etajul cinci, se aflau studiourile pentru sincroane, la şase – etajul inginerilor şi tehnicienilor, la şapte – direcţia de programe, la opt – atelierele de decoruri şi cantina, iar, deasupra etajului, pe terasă (devenită şi ea studiou, însă în aer liber !), era instalat emiţătorul.

Tot cam aşa cred că era dispus TV5 – n-am urcat decât la etajele patru şi cinci – şi atunci când încerca (şi a reuşit, mai ales în perioada cât a fost Preşedinte-Director General (1998-2001) domnul Jean Stock, pe care am avut onoarea să-l cunosc !) să pună bazele unei expansiuni extraordinare, spre a cuceri lumea. De altfel, din 2006, chiar logo-ul canalului se schimbă: din TV5 devine TV5 Monde…

Gata cu istoria! Deci,…şi m-a invitat Arnaud. Arnaud Généstine era unul dintre şefii Departamentului de Dezvoltare. Şi a hotărât să invite la Paris, pentru trei zile, spre adâncă documentare despre TV5, o mână de ziarişti „agreaţi” şi specializaţi în audiovizual (şi, bineînţeles, vorbitori de limbă franceză!) din unele ţări proaspăt civilizate, precum România, Bulgaria, Estonia, Serbia, Cehia, Polonia, Ungaria… ceva de genul ăsta. Vreo 10 cu totul. Un soi de info-trip cu sejur de trei zile. Ultra-pricopsit şi asiguripsit. Transport avion Swissair. Cazare la Hôtel du Cadran, patru stele. Masă de prânz la un restaurant de pe Rue Cler (aflată imediat în apropiere!). Cină festivă cu libaţie, la Bains Douches (NOTĂ: O celebră boîte de nuit  de pe Rue du Bourg-l’Abbé, loc de rendez-vous al protipendadei pariziene şi artistice internaţionale, prin anii ’80, după care, din 2010, a decăzut, fiind mai târziu transformată în hotel. La origine, imobilul a adăpostit Les Bains Guerbois, cu apă termală, create în 1885, de către Auguste Guerbois şi fiul său, Albert, cei care deţineau şi celebra Café Guerbois (de pe Avenue de Clichy… unde altundeva?), locul predilect de întâlnire al artiştilor şi intelectualilor epocii, imortalizat de Manet (în „Au Café Guerbois”-1869 şi „Le Bon Bock”-Ţapul cu bere-1873) . La intrare, aici, pe Rue du Bourg-l’Abbé scria: „Bains Guerbois, piscină, băi turceşti şi ruseşti, duşuri cu vapori sulfuroşi”. Spre sfârşitul sec. XIX, locul atrage numeroase personalităţi influente şi un public considerabil „drenat” dinspre Les Halles, dar, în acelaşi timp, devine şi o preferinţă pentru comunitatea gay, din care făcea parte şi Proust (a cărui prezenţă era nelipsită!)… Asta aşa, anecdotic. Fiindcă ce oare altceva sunt momentele noastre de viaţă – atât incidentă, cât şi coincidentă – decât o înşiruire de anecdote?!). Ba, vreau să vă spun că ni s-a dat şi o sumă (de franci, să ne înţelegem, încă nu se trecuse la euro!) destul de consistentă. Probabil, pentru biletul de intrare la muzee!

Doamne, ce şocuri am trăit atunci! De ce atacuri de sinestezie pură am avut parte! Câte patimi! Câte suferinţe!... În primul rând, nu-mi venea să cred că sunt acolo. Acolo unde… şi în cap mi se desfăşura – detaliu cu detaliu, loc cu loc, stradă cu stradă, toată istoria acestui spaţiu magic, care este Parisul, o istorie suptă ca o licoare zeiască din potirul magic al memoriei, gustată ca o madlenă extrasă cu grijă din paginile lui Proust şi aglutinată ca o fărâmă de camembert într-o gură de Bordeaux.

De aceea, am simţit nevoia să fac grevă culturală. În ruptul capului n-am vrut să intru în vreun muzeu sau vreun alt aşezământ. N-am vrut să văd niciun tablou, nicio sculptură, nicio operă de artă. N-am avut nici un fel de pofte cathartico-lubrice pentru Gioconda sau pentru Olympia, pentru La Goulue sau pentru doamnele cu umbreluţe de pe Île de la Grande Jatte, n-am resimţit nici un pic de interes smerit pentru Sacré-Coeur sau pentru Notre Dame. Ci, pur şi simplu, am vrut să merg pe străzi până voi cădea (ca-n Legiunea Străină: „Mergi ori crapă!”). De-a berbeleacul. Până când mi se vor toci picioarele, încet-încet şi nedureros. Ca probă. Ca dovadă.

Dar cel puţin ştiam că mă voi prăbuşi frumos, măiastru, graţios, involt. Şi cu imensa bucurie în suflet că mi-am văzut visul cu ochii, cu mângâierea că am reuşit să prind văzduhul acela vrăjit în căuşul  minţii, cu desfătarea aproape infarctuală a inimii, că, la urma urmelor, de ce nu, se poate muri şi fericit. Că am trăit beatitudinea de a fi fost parizian. „Être parisien, ce n’est pas être né à Paris, c’est y renaître” – spunea Sacha Guitry. Or, asta mi se întâmpla şi mie atunci. Minunea de a renaşte. De a mă metamorfoza într-un zefir ce zboară peste Oraşul Luminilor (aidoma personajelor lui Chagall, pe deasupra fabulosului Saint Paul de Vence!). De a ieşi din gaura sinistră unde vieţuisem atâta amar de vreme şi de a ţâşni, deodată, la lumina unui interval magic şi fastuos.

Umblam ca un năuc, brambura, deambulam în neştire, mergeam cu capul sus, cu privirea agăţată de cornişele caselor, de geamurile aplecate ale mansardelor, de grifonii balcoanelor, de gargouille-urile acoperişurilor, de stucaturile clădirilor grele haussmann-iene. Eram tot timpul cu fruntea sus şi cu ochii holbaţi la cer (ah, norii nebuni ai Parisului, cu care curenţii Oceanului se joacă de-a v-aţi ascunselea, de la o oră la alta!). Uneori, mă opream privind în zare (zarea Parisului văzut de pe o colină – cea mai frumoasă zare din lume! – mi-a amintit de replica aceea a lui Eugène de Rastignac, eroul provincial al lui Balzac, adresată Parisului, ca unui om, căruia, atunci când „coboară” spre oraşul pe care vrea să-l supună, să-l aibă la picioare, îi aruncă provocarea: „À nous deux maintenant!”) sau mă uitam pe hartă, încercând să desluşesc dacă Parisul real este cel de pe hârtie. Dacă ceea ce văd, ceea ce simt este identic cu cel caroiat pe hartă. Nu! Lipseau senzaţiile, parfumurile, praful, mirosurile, zarva, zgomotul continuu ca un gâlgâit languros, ca une roucoulade fără de fine. Aproape că alergam, căutând habar n-aveam ce. Voiam parcă să prind totul, ca un aparat de supraveghere totală. Să absorb totul, ca un burete, fără să-mi pese de timp, de oameni, de mâncare, de program… La acesta din urmă, totuşi, am concedat până la urmă!

Apoi, voiam să nu fiu singur. Nu să împărtăşesc cuiva toate aventurile simţurilor mele – e foarte greu să descrii aşa ceva, să povesteşti senzaţiile, să faci o sinestezografie sau simţoscopie, cum să-i mai zic – ci acel cineva să fie cu mine, alături de mine. Să simtă concomitent tot ceea ce simţeam eu. Să alerge cu mine prin locuri dinainte cunoscute.

Dar, sincer, nu v-aş fi spus toate acestea, dacă nu aveam, încă de la început, în intenţie să vă povestesc o păţanie petrecută prima oară când am venit la Paris!...

 

17.

Fix în ziua când a făcut trei luni, i-am aprins candela, ca să-i lumineze drumul nevăzut şi, conform tradiţiei, întunecos. Drumul ce duce spre nicăieri şi oriunde, dar despre care fie unii susţin că ştiu totul, fie alţii chiar nu ştiu nimic. Trei luni în care m-au năpădit toate amintirile. Trei luni în care frânturi de imagini şi senzaţii m-au copleşit pe unde apucau. Trei luni în care, de pildă, la simpla pronunţare a numelui său, mi se insinua brusc în nări, cortextual, mixtura osmică stranie ce ieşea, uneori, din birou, din sanctuarul lui secret de inteligenţă – de fapt, ultima incintă a casei – protejat de două camere de luat vederi şi de o alarmă degrabă „vehementă”. Când se deschidea uşa, atunci, se furişa afară izul inconfundabil de pisică (cele două feline indigene erau singurele admise!), amestecat cu unul de praf bine aşezat (era şi greu să-l ştergi, în plus, nu permitea nimănui să intre acolo!), în combinaţie cu unul dulceag de bomboane mentolate (avea în permanenţă o punguţă pe masă!), încâlcit bine cu mirosul iute de plastic încins, emanat de sutele de metri de fire, fibre şi cabluri ce legau toate routerele, serverele, computerele, scannerele, imprimantele şi laptopurile întinse pe trei birouri şi doi pereţi. Când am aprins candela, flacăra a pâlpâit şi am văzut cum se ridică parcă şi un firicel subţire de fum de tămâie.

 

(va urma)   

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.