Spasmofolii pariziene (II)

- jurnal cu dus-întors -

3.

De multă vreme încoace, în fiecare an, cam în acest anotimp al florilor (ca să vă convingeţi, ascultaţi-o pe inegalabila Ella Fitzgerald, cu „April in Paris”!), prietenii noşti, Vali şi Miţă, ne aşteaptă cu cei 150 de metri pătraţi locuibili de care dispun şi cu grădina fabuloasă în care, dacă faci eforturi, chiar poţi să te pierzi, să ne luăm doza de 10 zile în Paradis. Acolo, la Andrésy. Care înseamnă 25 de minute de „transilien” în direcţia nord-vest dinspre Gare Saint-Lazare. Şi care mai înseamnă verdeaţă moale, coline, linişte, case puternice, sănătoase (niciuna fără grădină sau liliac), placate cu piatră de râu, apoi mult căutata pace, Sena leneşă, gata de confluenţă cu Oise, un aer curat şi igienic mic-burghez şi, nu în ultimul rând – asta nu poate fi omis niciodată – „păsări mii şi stele făclii”!

E locul în care ţi se pare că nu se poate petrece nimic tragic sau de unde să înceapă o revoluţie, doamne fereşte! Ah, era să uit! Şi mai sunt avioanele dinspre Ocean, care se pregătesc să aterizeze pe Roissy-Charles de Gaulle.

Cea mai mare plăcere anuală era să stau pe şezlong în fundul grădinii, într-un colţ umbros ce se coboară într-un fel de vâlcea, înconjurat de câţiva brăduţi, un gutui şi o mică rezervaţie de bambus. Şi să citesc un San-Antonio, sorbind în acelaşi timp din pahar, licoarea… În linişte. Miţă – în biroul lui cu computere, Vali – la şcoală sau încercând să resusciteze răsadurile din mica „potager”, din spatele căbănuţei, ce coboară în terase spre grădina vecină. Singurul acompaniament sonor al locului: păsările. Începând cu ora cinci dimineaţa, vrăbii, mierle, cinteze, codobaturi n-au ratat absolut nicio reprezentaţie în atâţia ani, mutându-se când în cireş, când în gutui, când în măr, când în salcie, când în alun.

Uneori, absolut pe neprevăzute, Piticul – cel mai arţăgos dintre cele trei feline ale casei – mai rupe lanţul trofic, dând buzna în cuibul de mierle ascuns printre crengile de măr. Îmi aduc şi acum aminte cum Miţă – milos şi deosebit de respectuos cu legile naturii (dau un exemplu: nu uita niciodată să strângă diversele baterii uzate sau alte pile electrice din casă, să le adune într-un săcotei, pe care, apoi, disciplinat, le ducea la magazin şi le deşerta acolo unde erau strînse deşeurile toxice!) – deci, Miţă a salvat din ghearele Piticului un pui de mierlă abia ieşit din ou şi cum l-a ţinut cîteva zile la el pe birou, într-o cutie, hrănindu-l cu pipeta. În timp ce de afară, se auzeau plînsetele disperate ale mamei acestuia, bocindu-şi odrasla. Care, însă, din păcate, peste câteva zile, avea să se prăpădească.

La fiecare două zile, luam rucsacul, pe care-l umpleam cu sandviciuri, cu două sticle de apă, cu termosul plin cu cafea şi cu hărţile aferente – primul lucru pe care-l facem, atunci când ajungem într-un oraş, indiferent care, este să ne procurăm harta aşezării (de oriunde, de la librărie, de la gară, de la prăvălia de tabac sau de la Bureau du Tourisme!), ca să ştim în fiecare moment unde suntem – hărţi ajunse deja în stadiul de ferfeniţă, de-atâta desfăşurare a lor, şi plecam în Metropolă. Fie luam autobuzul 11 până la Poissy (splendid orăşel!!) şi, de acolo, luam RER-ul A până la Défense, Charles de Gaulle sau Opéra (depindea de ce traseu ne făceam!), fie luând direct trenul până la Gare Saint-Lazare şi, de acolo, metroul spre direcţia dorită. Jumătatea de oră trecea numaidecât. Şi ne trezeam în spaţiile cunoscute, iubite, adorate, amirosite de ani şi ani – avem aceleaşi locuri cu case, cu grădini, cu copaci, cu lacuri, cu scuaruri (de pildă, nimic nu ne ia bucuria de a revedea, în fiecare anotimp floral, scuarul Massiani de pe Rue du Château, colţ cu Peronnet, din Neuilly-sur-Seine… avem aşa, un ambâţ cathartic de a visa un an de zile la el şi, de cum ajungem la Paris, să dăm buzna acolo, spre a-i gusta frumuseţea visată, aşezaţi pe bănci şi înghesuindu-ne privirile în dezmăţul de flori!), locuri pe care le studiem an de an, la diferite ore, să vedem cum cade lumina ori ce parfum răspândesc sau, rareori însă, dacă ele chiar mai există – pe care începeam să le luăm, din nou, la scotocit.

Nici un traseu nu se împlinea decât dacă intram în Jardin de Luxembourg, fie dinspre Vaugirard, pe lângă Senat, fie dinspre Boul Saint-Michel, fie, dimpotrivă, dinspre Jardin Marco Polo. Care, apoi, ocolind bulevardul pe străduţele ce se împletesc pe lângă Odéon (Commerce St. André, l’Ancienne Commédie, Eperon, Serpente, Jardinet, Mazet, R. Suger) se încheia, ieşind pe St. André des Arts, cu Librăriile Gibert Jeune, urmat de un „galop japonez” (cu aparatul foto atârnat de gât!) prin Quartier Latin, apoi, prin rue de la Huchette (cu necesara închinăciune în faţa teatrului, unde „La Cantatrice Chauve” a unchiului nostru naţional a ajuns, în 2015, în al 59-lea an de reprezentaţie neîntreruptă!). Şi, bineînţeles, cu un bob zăbavă de căscat gura în faţă la „Shakespeare & Company” (à propos! căutaţi în „România literară” din luna martie – cred – un excepţional serial despre această faimoasă librărie, scris de inegalabilul Mircea Mihăieş!), asezonat, în fine, de un binemeritat „sejur” de o jumătate de oră – cu sandwich, apă şi cafea – pe o bancă în scuarul Viviani, în spate, intuitiv, cu cel mai bătrân accacia din Paris, iar în faţă, cu privirea mângâind Catedrala Notre-Dame.

Sigur, luam câte puţin – păstrăm la loc sigur nenumărate eşantioane, din fiecare – din toate parcurile, unde, de-a lungul anilor, ajungeam topiţi de căldură şi de oboseală, dar, dintr-odată, revigoraţi de frumuseţea răpitoare (aş fi vrut să scriu halucinantă, dar nu era tulburare de vedere!) a „feliei” de Rai binecuvântat. Fiecare parcurs în acele locuri vrăjite – fie că a fost vorba de Monceau, de Buttes-Chaumont, de André Citroën, de Parc Floral (de lângă Château de Vincennes), de Tuileries, de Montsouris, de Jardin des Plantes, de Bois de Boulogne ori de Jardin d’Acclimatation – s-a fixat de-a pururi în memorie, s-a încrustat, ca în placa unei gravuri, cu trasee de metro sau bus, cu soarele aiuritor sau în declin, cu mici cafenele de cartier având trei mese la umbră, cu străduţe pasionante şi întortocheate ce dau direct în splendorile de lumină, flori, apă şi verde. Dintr-odată, fix în mijlocul Paradisului. Da! Mult verde au pe ele aceste amintiri. Aceasta este culoarea predominantă: verdele crud amirosind a clorofilă jupuită parcă de pe fiecare fir de iarbă şi lipită de cortex. Însoţită, ici-colo, de pete hiper-osmice în care se adună, ca în nişte rezervoare cerebrale, parfumul – un pic decadent, un pic dandy, un pic Dorian Grey – al ciorchinilor de glicină. De un mov leşinător.

                              

4.

I-am adus pământ de acasă. Din ţara de baştină. Din oraşul în care s-a născut. Din grădina noastră interioară. Cu o jumătate de oră înainte de a pleca la aeroport, ne-am dus jos în curte, cu un cuţit şi, hoţeşte parcă – era încă întuneric – am săpat un pic de la baza gardului viu ce ocroteşte grădina. Am strâns aşa un pumn de pământ, pe care l-am împachetat bine într-o pungă şi l-am pus în geamantan. Au fost primele firimituri de ţărână, pe care preotul le-a lăsat să cadă peste sicriu, în timp ce incanta: „…căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce!”. Apoi, agăţaţi de platoul cu colivă şi cu soarele distilat printre lacrimi, am cântat cu toţii „Veşnica pomenire”. Privind în jos.

 

(va urma)

 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.