Sintaxa pe valoarea adăugată. La succes!

La Alba Iulia, la Universitatea „1 Decembrie 1918”, a avut loc în zilele de 5 şi 6 iunie, ediţia a IX-a a Colocviilor Romanului Românesc Contemporan. Organizat de Consiliul Judeţean Alba, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara şi Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga”, în parteneriat cu Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia şi Librăria „Humanitas” Alba Iulia, tema acestei ediţii a fost „Literatura. Succes şi Valoare”. La dezbateri, au participat – cu comunicări şi intervenţii – critici literari şi prozatori importanţi pentru literatura română de azi: Daniel Cristea-Enache, Aurel Pantea, Marta Petreu, Irina Petraş, Virgil Podoabă, Cornel George Popa, Dan Stanca, Teodora Stanciu, Oana Enăchescu, Radu Mareş, Cornel Nistea, Leonard Oprea, Doina Ruşti, Liliana Corobca, Liviu Ioan Stoiciu, Florin Toma, Simona Vasilache. 

Iată conţinutul comunicării mele:

 

Sintaxa pe valoarea adăugată. La succes!

 

Onorate gazde,

Doamnelor şi domnilor prozatori,

Stimaţi critici,

Dragi scriitori,

Romancieri!

 

Modernitatea, mai ales într-un demers teoretic, constă în caracterul său atipic. În schimbare. În suceală. În almintrileală! După părerea mea (cu demonstraţii de netăgăduit, dacă ne uităm în jurul nostru!) abnormul, ieşirea din paradigmă, absurdul (cu variantele sale: calin şi violent!), apoi agresiunea asupra logicii sau ofensa adusă naturalului – sunt, de fapt, tot atâtea calităţi active – iar nu fictive – ale firescului. Deci, din acest punct de vedere, trăim vremuri foarte interesante, într-o societate modernă scoasă în afara normalităţii. La urma urmelor, progresul nu se poate naşte în circumstanţele clasic-osificate, ci doar într-o formulă derivată din contradicţii. Ca-n la Bataille d’Hernani. Chiar şi cu sclipici de şarm oximoronic.

Deci, demersul nostru nu va pleca de la teorie la exemplu, ci invers. Altminterea. Viceversa. De la un caz, la teză. Direct şi abrupt, de la un exemplu. Numai că trebuie să aveţi răbdare, să nu daţi buzna în bucătăria unde se prepară intervenţia noastră. Deci, nu vom începe cu teoria expusă plat, explicit şi cristalin (şi din care, bineînţeles, nimeni nu va înţelege nimic!), urmată de execuţia modelului, în celebrul studiu de caz cu ochii pe planşe sau, şi mai modern, pe ecranul cu power-point. Nu, noi vom începe vijelios, ca o cavalcadă napoleoniană (à propos, e de studiat cazul d-lui Bonaparte, fiindcă la el avem de-a face nu cu distilarea succesului din valoare, ci invers, cu naşterea excepţiei din succes!). Aşadar, noi vom debuta chiar cu povestea în sine, cu pilda ce ni se pare că poate funcţiona ca un curajos punct de plecare, pentru a face poate, dacă nu cea mai completă, măcar cea mai originală amenajare a valorii cu succesul… Vast program! (cum ar fi zis De Gaulle citind exhortaţia: Jos prostia!).

Dar, până la a pune „degetul pe rana” subiectului nostru de azi, daţi-mi voie să fac două remarci. Prima ar pleca de la binecunoscuta replică imaginată de taica Pierre Corneille şi pusă în gura lui Don Rodrigue. În „Le Cid”, unde puştiul îi răspunde contelui Don Diègue: Je suis jeune, il est vrai, mais aux âmes bien nées, la valeur n’attend point le nombre des années. Eeeeh, ne lovim aici, aşadar, de formula discriminatorie „aux âmes bien nées”, care deja strică orice echilibru dintre vitejie şi extracţie, dintre bravură şi suşă, dintre eroism şi sorginte. Sau, mai popular spus, dintre curaj şi pereţii casei părinteşti (de cărămidă sau de paiantă!).

Astfel că ne trimite într-o cu totul altă zonă, ce nu ni se pare îndeajuns de igienică, spre a o discuta acum… Prin urmare, vom trece de acest segment al versului, spre a nu ne împotmoli în conjecturi ce ne pot lesne abate din drum. Deci, valoarea n-are discernământ, ea poate să se cocoaţe pe umărul oricui, indiferent de vârstă, voinicie, domiciliu sau background!

Şi a doua remarcă s-ar referi la o situaţie ce, fatalmente (iată, astăzi suntem profund cornelieni!), se scurge tot din binecunoscutul „Le Cid” – acel minunat tratat în versuri asupra eroismului fără măsură, dar care proslăveşte faimosul dicton grec „Măsura în toate!”. Zice toujours Don Rodrigue: À vaincre sans péril on triomphe sans gloire… Să învingi fără de nicio primejdie, ça veut dire să triumfezi fără fireturi… Hopaaa! Deci, cum ar veni, nu poţi avea succesul pe care ţi-l doreşti, dacă încleştarea ta cu destinul nu e îndârjită, pe viaţă şi pe moarte. Poate că tocmai de aceea – aici e vorba doar de o simplă fantazare lexicală! –substantivul „valoare” este în stare să se multiplice morfologic într-o eflorescenţă remarcabilă (a valoriza, valorizare, a valorifica, valorificare), pe când „succes” nu poate (vă daţi seama, e şi foarte greu să spui succesificare… dar nu te opreşte nimeni!!!).

Să trecem, aşadar, la exemplul nostru, din care să deducem câteva opinii axiomatice!...

Dar, mai întâi, nu vă supăraţi, vă cer permisiunea să mai adast o clipă, doar cu două observaţii. Prima ar fi că, plecând de la o realitate graţioasă şi sensibilă, am putea spune că, în general, există o valoare intrinsecă a unei opere (imuabilă, inatacabilă şi, nu în cele din urmă, inteligibilă!), dincolo de timp, dincolo de mode, dincolo de mofturi. Paranteză de respiraţie, vă rog: Această valoare nu are nicio legătură cu succesul, deci, ea poate să aibă succes sau poate să nu aibă. Altfel spus, succesul nu decurge din valoare. De pildă, atunci când spui Leonardo da Vinci sau Beatles, nu se mai pune problema dacă avem de-a face sau nu cu o valoare validabilă. Ea este în afara oricărei discuţii. E imanentă, dacă se poate spune aşa. Iar entitatea şi id-entitatea valorii acesteia intrinsece sunt atât de puternice, atât de eclatante, atât de strălucitoare, atât de flamboaiante, încât nu mai e nevoie ca ea să se efileze în succes. E all inclusive! Succesul este inclus, ca taxa de aeroport...

A doua observaţie ar fi că există, la polul opus, şi o valoare adăugată în timp, ce survine mult mai târziu momentului când opera a fost concepută. De aceea, este o valoare pasageră, temporară, volatilă. Un pic modistă. Discontinuă. Cu gogâlţuri. Ea apasă mai mult pe capacităţile aperceptive subite, pe neaşteptate recalibrări asupra aparatului critic la un moment dat, pe repoziţionări de viziune şi pe reabilitări ale spiritului analitic, toate pretinse de o nouă receptare a acelei opere. În perioada aceasta – repet: doar pe acel interval de timp – este posibil ca valoarea detectată să provoace şi un pic de entuziasm (care, la rândul său, în unele situaţii,  poate să inducă, în sens invers, valoare!). Entuziasm, dar, în niciun caz, succes! Urmarea: ele trec uşor-uşor pe unul dintre rafturile Biroului de Obiecte Uitate. După care, nu mai rămâne decât internarea la Antipa. De pildă, aşa într-o doară, îmi amintesc de romanele lui Mihail Drumeş sau romanţele nostalgizante, din categoria: „La umbra nucului bătrân”.

Dacă-mi permiteţi încă... nu un pahar cu apă! ci încă două păreri (aşa gândesc eu: ideile îmi vin la pachet binomic, la dublu!). Prima ar fi că numai valoarea singură, prin ea însăşi (acolo unde există, bineînţeles!), poate determina sau poate declanşa succesul. Non-valoarea însă nu se sublimează în răsunet. Nu poate face niciun pas. Nu merge. E oloagă.  Paranteză de respiraţie, vă rog: Nu vorbim de paradigma absurdului în care-şi duce traiul de pe-o zi pe alta societatea românească (un absurd din categoria agresiv!), unde atât de citata „scară de valori” nu doar că a fost samavolnic inversată, dar, în unele situaţii, ea a fost abolită, pulverizată, aneantizată. Adică, nu mai e situaţia când tu vezi alb, dar ţi se spune prin toate căile de comunicare că, de fapt, ceea ce vezi nu este alb, ci negru. Este şi mai grav: nu mai este nici alb, nici negru. Cele două noţiuni au fost făcute praf şi pulbere, s-au scos din grilă, ca printr-o Ordonanţă de Urgenţă, publicată apoi, într-un sfert de oră, în Monitorul Oficial. Sau, scuzaţi-mi comparaţia un pic cam ruşinoasă, este ca şi cum, cândva, sub cupola Academiei Române, s-ar profera ameninţări cu moartea prin împuşcare... Aşadar, non-valoarea este caducă. E stearpă. Nu se înmulţeşte. N-are extindere. Nu se expandează. Ea este aidoma unui cal de lemn pe care-l călăreşti, dar care, oricât l-ai îndemna sau biciui, nu doar că nu te duce nicăieri, dar nici nu se mişcă din loc.

Iar a doua ar fi că impostura – pe care eu o consider forma cea mai periculoasă a pseudo-valorii, adică semi-valoarea în aproximaţia ei ultra-frivolă şi tupeistă, camuflată insidios după masca schimonoselii – ei bine, impostura poate determina cel mult un succes facil. În niciun caz, această formă de valoare torpilată nu poate determina recunoaşterea publică, accesul la circumvoluţiunea comunităţii, intrarea în patrimoniul mentalului colectiv sau – în opinia mea, în forma supremă de succes a valorii autentice – festivitatea. Ea rămâne condamnată la stadiul de etern-clorotic. De zemos chior. Inconsistent. Fără memorie. Mai nedurabil şi mai efemer – dacă se poate spune aşa – chiar şi decât clipa aceea... „cea repede ce ni s-a dat...” – ştiţi povestea! Din păcate, însă fenomenul acesta îngrijorător de substituţie a valorii prin impostură e foarte frecvent astăzi, devenind deja aproape o –craţie!!!

Să intrăm, deci, în miezul problemei, spre a ajunge să fim cu toţii, cum ar spune Maiorescu, în chestie! Sau Nenea Iancu: „Da, la chestiune! la chestiune!” („O scrisoare pierdută”, Actul III, Scena 1)…

Îmi e ruşine. Ştiu că treaba asta poate să fie luată deja şi ca un sadic exerciţiu de frustraţie a aşteptării pe temeiul cugetului şi al bunei dvs. credinţe... Dar, în final, mai fac un ultim număr de gudurizare (adică mă gudur pe lângă dvs., spre a vedea de ce rezerve de răbdare dispuneţi!) şi vă cer îngăduinţa să mai vin cu două idei. Atât (deh! v-am spus, aşa gândesc eu, dublu-formativ, fie tandematic, fie oximoronic!).

Prima anvizajează faptul că valoarea are deja o aură academică, fiind subiectul şi obiectul de cercetare ale unei discipline de studiu. Deci, valoarea a fost capabilă să creeze o ştiinţă, numită axiologie. O disciplină filozofică serioasă, ce se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor. Sau teoria generală a valorilor (axiologie < gr. axia – valoare, logos – teorie). Iar, ca adaos, mai trebuie spus că viaţa socială, cu toate produsele ei spirituale, nu poate fi concepută în afara valorilor etice, estetice sau materiale. Valoarea conştientizată este linia de demarcaţie dintre OM şi restul regnului animal. De aceea, putem spune că acel om care nu recunoaşte valoarea este condamnat să se întoarcă la turmă. La regn.

În timp ce a doua se învârte, zglobie, în jurul unor constatări privind un verb din limba lui Shakespeare, to succeed, care înseamnă „a reuşi”, „a ieşi victorios”. Deci, cum ar veni, pe limba lor, „succesul” este totuna cu „a reuşi”. Şi, atenţie, spre deosebire de limba română, termenul cloceşte câteva derivate morfo-semantice, precum successful, successfully, în timp ce celălalt termen din studiul nostru, value, nu se dezvoltă prea amplu, cantonându-se strict la antonimul valueless. Deci, ca să n-o mai lungim, totul e sintetic într-o limbă sintetică!

Normal că, tot înaintea exemplului, care, deşi anunţat cu tam-tam „cap şi-ncepătură”, iată, încet-încet, nu ştiu cum s-a făcut, dar a alunecat tocmai înspre finalul intervenţiei noastre (nu din alt motiv, ci doar pentru a-l face şi mai peremptoriu!!), deci, vom aminti anecdota cu Albert Einstein şi Charlie Chaplin. Între care, întâlnindu-se, se spune că a avut loc un savuros dialog. Deci, Einstein: – Ceea ce apreciez cel mai mult la arta dumitale, dragă Charlie, este universalitatea. Dumneata nu scoţi niciun cuvânt şi toată lumea te înţelege. La care, după o pauză, Chaplin răspunde: – Asta e adevărat, îţi mulţumesc, dragă Albert. Însă faima mondială a dumitale este mult mai mare decât a mea. Pe dumneata toată lumea te admiră, însă fără ca să înţeleagă un cuvânt din ceea ce spui! … Deci, valoarea şi succesul, în raport de sumă nulă.

Şi, acum chiar că ajungem la exemplul pe care vreau să vi-l dau şi de la care să pornim la elaborarea teoriei noastre. Dar, mai înainte, nu mă pot abţine să nu montez pe lamela de sub microscop – fireşte, tot în folosul discuţiei cu dvs. despre valoare şi succes, care, uneori, se aglutinează şi devin o nurlie zăpăceală – povestea califului Omar. Acela care, de cum a intrat în Alexandria, în anul 640 d.H., a ordonat să fie incendiată faimoasa Bibliotecă şi să fie arse absolut toate cărţile. Şi pe cele care încălcau preceptele Coranului, argumentând că erau primejdioase, dar şi pe cele conforme cu Coranul, căci, în opinia sa, nu mai erau de trebuinţă. Şi atunci, cu obidă vă întreb pe dvs.: e caz clar de adecvare a neroziei pe termen lung (ale cărei urmări le sesizăm şi azi!) sau confuzia mai mult ca perfectă între valoare şi reuşită?!...

Ah, daaa! Iată-ne ajunşi, în fine, la exemplul aşteptat încă de la începutul expunerii noastre. Dar, pe care – din păcate, timpul alocat intervenţiei dvs. a expirat – nu pot decât să-l enunţ. Aşadar: recenta carte de, chipurile memorii, a fostei purtătoare de cuvânt de la Palatul Cotroceni, între 2005 şi 2007, scoasă la o editură prestigioasă, indiscutabil. Este ea oare o valoare grea, ca un uger încărcat de semnificaţii de o concupiscenţă insalubrică?... Sau avem în faţă doar un succes facil-lucrativ, încărcat de arginţi (cu mult peste 30!!), cu care se poate consolida orice apostolat crâncen, pe următorii ani, în spelunca Dâmboviţei?…Vă mulţumesc!

                                                                                                   

Alba-Iulia, 6 iunie 2015

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.