magical mistery tour

Dintr-un motiv sau altul, ambele lipsite de importanţă, acceleratul 3122 se târa spre Bucureşti. Era destul de aglomerat, şi totuşi, într-unul din compartimentele vagonului 10 se aflau doar trei călători. Primii doi, conştienţi de rolul lor pur decorativ, se hotărâseră să doarmă, în vreme ce eroul principal, trebuind să se manifeste cumva, căzuse pradă gândurilor, care,  pe măsură ce-l devorau, se îndepărtau discret, sfârşind prin a-l exclude.

La dracu, vara s-a terminat și n-am reușit să învăț decât 29 de bilete din 30. Ceea ce, evident, este egal cu zero. Cel mai enervant e că se lasă noaptea, şi asta îmi accentuează depresia. Trebuie să gândesc intens, să vizualizez succesul, să-mi aduc aminte că, în lupta cu utopia, gândul are puterea lui. Soarele a apus, dar la antipozi, unul dintre 218.000 de sori rămași se pregătește să-i ia locul. Sub razele lui, mâine voi trage biletul 30 și totul va reveni la normal. Repetând această mantră cu perseverenţă, voi reuși.

Trase cu putere de ușa compartimentului, ieși pe culoar, se apropie de fata care fuma lângă fereastră, și mobilizându-se la maxim, spuse:
- Din pură întâmplare, aveți un foc?
- Desigur, spuse ea, scotocind în geantă, și îi întinse o cutie de chibrituri fabricate în RSR.
Tânărul aprinse, înapoie cutia, mulțumi, apoi oftă, fiindcă întrebarea îi consumase toate resursele.
- Culoarul acestui vagon este sumbru și întunecat, spuse fata, iar chibritul a licărit scurt, fiindcă l-ai aprins cu îndemânare. Dar nu suficient de scurt ca să nu observ că ai un aspect destul de chipeş și aproape inteligent.
- Ah, spuse tânărul, mulțumesc. Și tu ești frumoasă. Nespus de frumoasă. Îmi place talia ta mlădioasă, fularul tău de culoarea untului, care îţi dezveleşte atât cât e necesar umerii palizi, îmi place părul tău suplu de culoarea aramei, iar pălăriuţa de paie şi cei câțiva pistrui mi se par dispuşi foarte judicios. Şi prospeţimea obrajilor, privirea încrezătoare... şi aerul, aşa, în general...
- De unde știi? E noapte.
- Adevărul e că am tras cu ochiul ceva mai devreme, când am mers la budă.
- Și privindu-mă, nu ți-a venit să fluieri?
- Asta nu.
- Înseamnă că nu m-ai admirat suficient. În nouă cazuri din zece, băieții fluieră după mine. Dar fiindcă sunt destul de șireată, mă fac că nu aud.
- Eu unul fluier mai ales la meciuri. Și uneori după păsări. În general, după fete întorc capul. În fine. Mergi la București, nu-i aşa?
- Da, şi sunt foarte fericită că mergem împreună.
- Pot să întreb cum te cheamă?
- Nu e cam devreme?
- Ba da, dar în câteva minute ajungem, şi ne vom despărţi fără să aflu.
- Aşa e. Atunci întreabă-mă.
- Cum te cheamă?
- Maria.
- Eu sunt Sabin, şi am 21 de ani.
- Eu, 23.
- Mulţi înainte.
- Mulţumesc la fel. Ești din București?
- Nu. Sunt student și vin să dau o restanță. Tu?
- Eu sunt tot din provincie și merg să vizitez o mătușă. Una foarte bătrână, pe care nu am văzut-o niciodată. Trăieşte singură şi n-are pensie, dar croşetează ceva pulovere, se descurcă. Cred că o cheamă Blanche, deşi se pronunţă cu totul altfel. Dar să nu uit. Spune-mi, ce este aceea o restanță?  
- Un examen pe care nu l-am promovat în sesiunea din vară.
- Pot să întreb de ce?
- Întrebarea asta mi-a pus-o și mama. E greu de explicat.
- Așa sunt părinții, spuse Maria. Vor pentru noi tot ce este mai bine, dar pun tot timpul întrebări incomode.
Aici tăcură câteva clipe, fiindcă inimile lor se încălziseră și acum simțeau nevoia să respire. Apoi reluară conversația din același loc.
- Știm atât de puține unul despre altul, spuse fata.
- Într-adevăr. Dar putem afla.
- De acord.
- De exemplu, spune-mi, ce-ți place cel mai mult în viață?
- Oh, îmi place să spăl farfurii. Îmi place ca totul să fie curat și strălucitor, iar farfuriile sunt cel mai la îndemână, fiindcă se murdăresc mereu, și astfel nu dau prea mult de bănuit.
- Doar atât?
- Îmi mai place să mă spăl pe mine însămi, din cap până-n picioare, apoi să încerc rochii. Dar nu știu de ce, în ultima vreme, în timp ce mă spăl, undeva în piept, alteori în pântec, simt crescând un sentiment de vină. Oricum, e foarte plăcut când mă spăl. Uite, spuse fata, prinzându-și în mână o șuviță din părul ca arama. Aproprie-te, miroase-l și spune ce simți. L-am spălat recent, în roua argintie a dimineţii.
- Ştiu deja, spuse Sabin, fiindcă l-am mângâiat în gând. Părul tău poartă parfumul unei nimfe. Dar răspândeşte tristeţe.
- Ce este o nimfă?  
- Un fel de zeiță. Nu sunt sigur, dar presupun că așa trebuie să miroasă părul unei zeițe.
- Ce frumos. Dar tristețea? O, doamne, asta nu-mi place deloc.
- Nici mie. Nu știu...  Oricum, pui prea multe întrebări.
- Dar era rândul meu, spuse fata.
- Iartă-mă.
- Nu-i nimic. Deci. Ce-ți place cel mai mult în viață?
- Amandinele. Apoi filmele cu Paul Newman. În fine, cel mai plăcut e să mănânc o amandină la un film cu Paul Newman, dar ăsta rămâne doar un vis, pentru că e interzis să comercializezi amandine într-o sală de cinema.
- Amandinele îmi plac și mie, chiar mult de tot, spuse fata, începând să bată din palme. Nu-i așa că e minunat? Și cine e Paul Newman?
- Un actor. Îl poți vedea, de exemplu, la cinema...
- Nu prea merg la cinema, spuse fata, dar se opri brusc, fiindcă în aceeași clipă, sirena locomotivei o ajută să se sperie, apoi să schimbe subiectul. În cele din urmă,  să tacă două minute, adică tot restul călătoriei.
- În sfârşit, am ajuns, preciză Sabin, arătând spre peronul 21.
În timpul anului universitar făcea naveta, acum şi aici se simţea în largul lui, aşa că îi luă geanta cu mişcări experte, apoi o ajută să se strecoare spre ieşirea cea mai apropiată. Maria coborî destul de uşor primele două trepte, dar pentru orice eventualitate, se împiedică la a treia, ceea ce îl obligă pe Sabin să o prindă în braţe şi să nu-i mai dea drumul până când nu avea să se convingă că totul e în regulă, ceea ce îi luă minute bune, fiindcă între timp se sărutau şi toate cele patru mâini erau ocupate.  De la ferestre, călătorii strigau la cei care îi așteptaseră și invers, carucioarele poştei claxonau, iar zgomotul megafoanelor, amplificat de bolţile şi colonadele special construite în acest scop, devenise insuportabil, așa că găsiră mai potrivit să tacă și să înainteze ținându-se strâns de mână, ca să nu se piardă. După câteva ezitări şi ocoluri destul de vag calculate, izbutiră să traverseze fluxul principal, apoi să iasă în stradă, la coloane.
- Maria, mi-ar face multă plăcere să te conduc mai departe, spuse Sabin. Pe drum, mi-ai putea povesti câte ceva despre bătrâna ta mătuşă Blanche, iar eu câte ceva despre Electricitate şi istoria cavalerilor templieri...
- Oh, ce bine, chiar voiam să te rog. E noapte, acesta e primul meu drum în București, şi sincer, mi-e frică. În satul meu, nu merg singură nici până la râu, mi se pare înfricoşător...
- Înţeleg. Unde locuieşte mătuşa ta Blanche?
- Din câte am înţeles, undeva în centru, spuse Maria, apoi îi întinse o hârtie, pe care Sabin o examină câteva clipe şi i-o dădu înapoi. Ştiu zona, spuse Sabin. Taxiurile sunt prea scumpe, pe jos e cam departe, aşa că, dacă nu ai nimic împotrivă, vom lua un autobuz.
- Ce număr?
- N-are importanţă, mai devreme sau mai târziu, toate autobuzele ajung în centru.
- Într-adevăr, şi timp avem destul, încuviinţă fata. Eu, una, mai am 218.000 de sori.
- Şi eu tot atât! Dacă nu mă crezi, pot să-ţi arăt autorizaţia...
- Nu e nevoie, te cred... Poate că e un semn.  Poate că suntem făcuţi unul pentru altul, cine ştie?
- Categoric, e o predestinare. Am ştiut asta din prima.
- Cum aşa?
- De când cu amandinele. Fiindcă, în realitate, sunt nişte prăjituri banale.
- Adevărat... Dar hai să alegem un autobuz. De abia aştept să ne luăm în braţe şi să mă săruţi, fiindcă săruţi foarte bine. Uite ce scrie aici: 32, 313, 1284, 785, 1093...
- Hai să luăm un 785. E deja aici.
- Mai bine să aşteptăm un 32, spuse fata. Mi se pare o cifră frumoasă. Ce spui?  
- Doi la puterea a cincea, zise Sabin. Da, e o cifră frumoasă.
Apoi se traseră în umbra unei coloane şi îşi puseră în gând câte o dorinţă, probabil aceeaşi, fiindcă aerul din jur începu să vibreze, apoi, pe caroseria taxiului din apropiere, căzură primii stropi de ploaie. Atunci ea privi în sus şi nevăzând nimic, avu pentru prima oară sentimentul că ceva extrem de frumos şi plin de tâlc urmează să se întâmple.

 

Autobuzul 32 nu era aglomerat. De fapt, cu excepţia bătrânei care ocupase scaunul destinat persoanelor ocrotite prin lege, nu era nimeni, aşa că, din prudenţă,  se aşezară în partea opusă. Părând că nu le acordă nicio atenţie, bătrâna tricota. Tavanul şi ferestrele maşinii erau pictate cu stele în culori vesele, iar radioul şoferului transmitea un concert de muzică populară. Drum bun, tovarăşi, spuse vocea operatoarei de serviciu şi autobuzul plecă.
- Priveşte, şopti Sabin înfiorat.
- Unde?
- Puloverul la care lucrează bătrâna.
- Ce-i cu el?
- Şase romburi albe şi maro din lână, alternate vertical, încadrate simetric de două benzi roşii, apoi o dungă orizontală aproape roz cu trecere lină, şi motivul se repetă. Este identic cu cel pe care-l poartă Paul McCartney în Magical Mistery Tour...
- Cine e Paul McCartney?
- Nu contează... Şi tavanul... stele albe pe fond albastru.
- Ce-i cu el?
- Drapelul Americii.
- Ce importanţă are? Poate că n-au avut alte culori.
- Trebuiau să fie atenţi şi n-au fost. Ar trebui să aibă conştiinţa încărcată. Nu te joci cu drapelul Americii într-o ţară socialistă. Şi noi suntem o ţară socialistă. Avem structură, infrastructură şi suprastructură. Avem nivel tehnologic, avem deja tractoare şi maşini de treierat, curând vom avea motopompe, şi toate vor brăzda cerul.
- Cum spui tu.... Ce-ar fi să facem o baie?
- Şi asta fiindcă am înţeles că în Univers totul e Electricitate, încheie Sabin. Unde?
- Uite, în râul pe lângă care trecem, spuse Maria. Sub sălcii. Chiar aici.
- Râul se numeşte Dâmboviţa.
- Cum spui tu. Nu contează. Mi-e dor de apă. Când opreşte autobuzul?
- Nu ştiu. Cred că ar fi trebuit deja să oprească, spuse Sabin neliniştit.
- Nu-l poţi ruga pe şofer să oprească?
- Nu prea se obişnuieşte, dar am să încerc. Vino.
Apoi o trase de mâna delicată, apropiindu-se de şofer.
- Auzi, meştere, vrei să-mi faci o favoare?
- În principiu, nu. Dar ai o voce frumoasă.
- Nu mai opreşti la Elefterie?
- Nu, tovarăşe, spuse şoferul.
- De ce?
- Fiindcă mă retrag.
- De ce?
- Fiindcă am 30 de ani, şi lucrez în ture de când mă ştiu, adică de la 20 ani, şi mi s-a luat.  Mama spune că de la 18, dar parcă nu-mi  vine să cred. Acum doi ani mi-am pierdut vederea, aşa că nu-mi dau seama dacă e în întregime adevărat sau nu, dar mi s-a spus că în ultima vreme arăt din ce în ce mai rău.
- Pentru un şofer de autobuz, arăţi acceptabil, spuse Sabin. Controlorii de trafic arată chiar mai rău.
Şoferul trase o flegmă pe geam. Flegma căzu ca o bilă şi se sparse.
- Eşti amabil, dar minţi. Sunt hotărât să mă prezint la medic. Asta este prioritatea mea pe termen scurt, spuse. Boabe mici de sudoare îi curgeau pe frunte şi respira greu.
- De fapt, ai intrat într-un fel de grevă.
- Desigur, dar grevele sunt interzise. Oricum, la ora asta nu prea circulă nimeni.
- Scuze. Acum te înţeleg, spuse Sabin. Şi eu cred sincer că tinerii din ziua de azi muncesc prea mult.
- Categoric. Tu ce lucrezi?
- Sunt student la facultatea de Electricitate. Altfel spus, nu fac nimic.
- Şi nu înveţi? N-am decât noţiuni foarte vagi de filosofie, dar din câte ştiu, învăţătura e tot un fel de muncă.
- Unele chestii le ştiu, fiindcă am cunoscut deja iluminarea. De exemplu, încă din copilărie am deprins arta  şahului. Îl joc cu un uşor accent englezesc, dar nu se observă. Mai ştiu să sărut, şi încă multe altele. Dar nu vreau să te plictisesc.
- Sărutul lui mă dă peste cap, recunoscu Maria.
- Într-adevăr, spuse Sabin, când te sărut, am observat că pielea ta se înfierbântă şi ochii îţi strălucesc ca două diamante. Când te sărut, am sentimentul că pot să fac cu tine tot ce vreau.
- De fapt, când mă săruţi, îmi deschizi o lume.
- Fără să vreau. Buzele tale au, totuşi, un gust foarte bun, spuse Sabin stingherit. Pur şi simplu nu pot să rezist.
- Când am să fiu soţia ta, aş vrea să mă săruţi astfel în fiecare zi.
Sabin îşi trecu palma peste frunte, încercând să-şi amintească dacă părinţii lui erau născuţi într-o zodie norocoasă.
- Îmi e atât de bine cu tine, spuse. O să mă străduiesc.
- O să mergem la mare...
- Da, o să înotăm şi o să bem bere. În rest, vom lenevi în pat şi vom face sex, adică vom celebra iubirea.
- Sigur, dar înainte va trebui să mă duci în faţa altarului şi să-mi promiţi că vei fi doar al meu... De fapt, unde e marea?
- În direcţia asta, spuse Sabin, arătând spre stânga. Nu prea departe. N-ai mai fost la mare?
- Nu. Doar am auzit că nu-i vezi capătul, iar dincolo de capăt, începe altă mare, şi tot aşa, până la malul vieţii veşnice.  
- Şi mie mi-ar plăcea să fiu liber, dar pentru asta trebuie să mă pensionez, suspină şoferul. Dar nu cred că am să apuc. Ar trebui să aştept încă 30 de ani, şi timpul trece atât de greu când aştepţi ceva. Între timp, sunt nevoit să lucrez, şi nu pot scăpa de sentimentul că viaţa trece pe lângă mine.
- E o prostie să fii liber abia la 60 de ani. Ce să faci atunci cu libertatea? La 60 de ani eşti aproape mort, spuse Sabin. Acum ar trebui să fim liberi, nu la 60 ani. Iar bătrânii ar trebui să muncească pentru noi, oricum, nu sunt în stare decât de compromisuri călduţe.
- E o idee interesantă, recunoscu şoferul, apoi luă un gât de vin dublu distilat din sticla pe care o ţinea într-un suport special, lângă schimbătorul de căldură. Cum de nu m-am gândit?
- Te-ai fi gândit, dar n-ai avut niciodată destul timp. Ăsta e şi scopul pentru care te afli aici şi nu într-o Universitate.
- Societatea nu e bună, iar oraşul miroase ca o rufă murdară, interveni Maria. Societatea noastră nu e o lume a...
Aici se opri, căutând cuvântul.
- A compasiunii. Aş vrea să mă spăl.
- Societatea e totuşi bună din moment ce mi-a dat şansa să ne întâlnim, observă Sabin. Deşi, să recunoaştem, în realitate societatea e un element străin naturii noastre profunde. Totul e modul în care te raportezi la ea. Astfel de generalizări empirice nu fac decât să...
- Te iubesc mult, spuse Maria. Dar vorbeşti despre lucruri peste puterea mea de înţelegere. Adevărul e că acum aş vrea să mă spăl.
- Ar trebui să fii ceva mai receptivă la nou, spuse Sabin, dar acum Maria părea atentă la altceva.
- Adevărul e că nu există adevăr, spuse şoferul. A zis-o unul mare şi nu cred că e cazul să-l contrazic.
- Şi eu te iubesc, Maria, spuse Sabin, dar acum nu vorbeam despre sex.
- Dar nu vorbeam despre sex, ci despre iubire.
- Totuna, observă şoferul. Iubirea duce inevitabil la sex, sexul la iubire, sexul la iubire şi tot aşa. În mintea noastră totul e confuz. Acasă am un copil şi nu ştiu cum arată. Aş vrea să mă uit la el şi să-mi crească inima. Priviţi, spuse, descheindu-şi sternul în care, printre câteva plăci de circuit imprimat, micuţa motopompă executa conştiincios rotaţii în spirală. Am o inimă prea mică. Nu vi se pare?
- Nu-mi dau seama, spuse Maria. Pare cât o cireaşă. Îmi plac mult de tot cireşele, adăugă, roşind.
- Din moment ce funcţionează, înseamnă că e în regulă, spuse Sabin. Pe a mea o aud uneori bâzâind, dar cred că e din cauza emoţiei.
- Dacă spun prostii, vă rog să mă iertaţi. Cred că am obosit, spuse şoferul.
Închise uşiţa de vizitare şi arătă cu un gest aproximativ spre sticlă.
- Vrea careva o gură de vin?
- Nu beau vin, spuse Maria. Dar mi se pare atât de nobil că te-ai gândit.
- Eu beau, spuse Sabin şi luă o duşcă apreciabilă. La noi în familie, e o tradiţie. Mulţumesc, fraiere. Scuze, dar nu ştiu cum te cheamă.
- Nu contează. Am fost şi rămân un personaj secundar.
- E-n regulă.
Brusc, Maria deveni atentă.
Apoi se instală un moment de jenă.
- Cum aşa, la tine în familie beţiveala e o datină?
- Nu, iubito, spuse Sabin cu blândeţe, m-ai înţeles greşit. E bunul obicei de a nu refuza nimic din ce ţi se oferă, mai ales atunci când ţi se oferă din dragoste.
- Adevărat. Dar dacă ar fi să-ţi împărtăşesc cu sinceritate gândurile, ţi-aş spune că, totuşi, aş face o baie. Din moment ce mergem de-a lungul râului, nu văd care ar fi problema dacă domnul şofer ar opri puţin...
- De fapt, nu ştim unde mergem. Dacă priveai ceva mai atent, şi dacă ai fi dobândit deja arta de a nu te pripi, ai fi observat că râul rămâne tot timpul nemişcat, deşi noi ne deplasăm constant şi rectiliniu. În concluzie, ce vezi e doar un desen.
- Şi dincolo de el?
- Instituţii, de exemplu teatre, cinematografe, şcoli. Locuinţe pentru oamenii muncii. Lumină, trasee cotidiene. Păduri de mango şi măslini. Sau stepa. Deocamdată nu ştim.
Şoferul tresări.
- Hei, eşti sigur că în clipa asta chiar ne deplasăm? Ultima oară, parcă am apăsat pe frână.
- Absolut, spuse Sabin.
- Oricum, e un desen frumos, spuse Maria, cu un aer visător. Dacă lipeşti urechea de geam, poţi asculta foşnetul vântului prin sălcii. Da. Şi păsările, şi clipocitul...
 
În clipa aceea, autobuzul trecu prin faţa unei clădiri în construcţie. Dimineaţa, muncitorii obişnuiau să sape un şanţ transversal, prin care treceau cablul electric destinat aprinderii unui bec de avertizare sub care scria ŞANTIER ÎN LUCRU, iar după ora 22, să-l astupe la loc, probabil din considerente estetice. Dar acum era abia  21:15, aşa că autobuzul îl lovi în plin, iar forma de B răsturnat a caroseriei nu-i permise plutirea. Şoferul şi Maria zburară prin parbriz şi se pierdură în întuneric.
În lipsa şoferului, motorul tresări scurt şi se opri. Plin de sânge, Sabin escaladă bara de protecţie, se aşeză la volan, şi pe baza cunoştinţelor acumulate într-o viaţă anterioară, acţionă o mică pârghie metalică, restabilind contactul.
În vreme ce apa neagră a Dâmboviţei o primea la sânul ei, Maria, privind în sus, îl zări pe Sabin pentru ultima oară: întorcând maşina, accelerând nebuneşte, izbind-o în parapet. Venind fără niciun efort, în asalt, pe drumul cel mai scurt.
- Sărută-mă, spuse Maria.

 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.