Copii și curtezani

Un dialog despre copilărie și curtezani cu Șerban Foarță în volumul Eșichier, Editura Brumar, 2012.

 

L.F.: Dă-mi voie să deschid o paranteză: vorbim de nu ştiu câte zile, întorcându-ne cu gândul la copilărie. Iată, întâmplarea face să te afli, pentru câteva zile, la Turnu-Severin, locul copilăriei tale... Mai descoperi locuri şi lucruri de altădată, care amintesc de Şerban copil?

 

Ş.F.: Ne întoarcem la copilărie nu pentru că am fi nişte nostalgici. Eu, baremi, deşi Rac, nu sunt prea mult. Chiar dacă n-a trecut de tot, trecutul, pentru mine, e defunct. Trăiesc mai mult într-un prezent care frizează viitorul apropiat. Astfel încât regresia-n vârsta infantilă are la mine (poate, şi la tine) o altă explicaţie: încerc să redevin copil, deoarece acuitatea senzorială, la acesta, este mult mai mare. Totul, la anii ăia,-i noutate, descoperire şi minune.

Altminteri, vechiul Severin, „al meu”, a dispărut cu totul.

Nu că-i de nerecunoscut, dar cei din casele sau străzile vecine, pe care-i frecventam cândva, au contenit, cu vremea, să mai fie, concomitent cu Severinul „meu”.

Nu că mă „cunoşteau vecinii toţi” (sau că eu îi cunoşteam pe toţi, la rându-mi), dar că, în lungul străzii noastre (pe vremea aia, Decebal, apoi Ilie Pintilie, din care s-a făcut Bicaz, ca să redevină... „Per Scorillo”!), peste drum sau la o distanţă de un colţ, aveam, de la 5-6 ani, unde să merg în vizită, când vream.

Un general cu nume nemţesc, nemaiactiv (rudă a noastră, prin alianţă) nu m-a învăţat, deşi voia, jocul de şah, căci, rămas singur pe pământ, avea nevoie de un prieten, un partener fictiv ca mine,    lăsându-se mereu bătut.

Eram un ţânc de grădiniţă, eram... soldat neinstruit şi surclasam un general! Nu eram, însă, infatuat, căci intuiam mistificarea sau, dacă vrei, pişicherlâcul (unul pios, de bună seamă), – eşichierlâcul, însă,-l ignoram: nu „simţeam” şahul,  n-aveam simţ strategic. Nu am ajuns nicicând şahist; fapt pentru care sper, acum, să joc cu tine o partidă în care reprezinţi Regina albă!

Acum, adică astăzi, ca şi ieri (şi, dacă nu intrăm în criză de timp, chiar răspomâine).

Văd, la laptop, că-i o zi de joi, 19 august (anul 2010, pe cât cred), orele 20:58. Concertul greierimii-ndrăgostite a început în urmă cu 30 de minute, la, pentru ei (ca şi pentru tot restul firii), 19:58. 

Îl ascult, fireşte,-n timp ce-ţi scriu (în camera copilăriei mele, dând spre grădina cam incultă, astăzi); şi, fie şi dacă ani de-a rândul, îl ascultasem ca un ignorant, acum o fac ca, sper eu, meloman.

Concertul lor se desfăşoară astfel: un Konzertmeister dă „tonul la cântec”. Cu toate că e o... barangă (cum lupul care urlă cel dintâi, sau cum cocoşul care, primul, cucurigeşte-n vreo poiată), „primaşul” ăsta e timid. Ţârâie parcă ezitând (ca un ţârcovnic amărât). Abia după vreo 3 minute de la (să-i spunem) diapazon, îi răspund alţii, tot timid la început, apoi, punându-se de-acord ca o orchestră, înaintea unei audiţii.

Acum, la 21:37, semnalele lor acustice multiple, legând, parcă, cerul nopţii de pământ, este în toi şi-o să mai fie mult şi bine...

Deschid aici o paranteză: Azi (un alt azi decât acela de-alaltăieri, dar tot într-asfinţit), anume sâmbătă 21 august, citesc, pe... Goagăl (!), nişte rânduri dintr-un jurnal nocturn, pesemne, al unui ins subţire şi, pe deasupra, superenglezit.

Or, respectivul cetăţean, la „ora 0:10”, într-un Bucureşti, ce-i drept, canicular, intră în panică la ţiuitul (el îi spune „zgomot infernal”) al cui crezi, domnule? Al unei interminabile alarme a nu ştii cărui automobil? Al unei oacheşe terase cu manelişti greu impozabili? Al unor maimuţe urlătoare ce bântuie străzile, de la o vreme, noaptea? Nu, nu şi nu, de trei ori nu.

„Sursa zgomotului infernal era bucătăria unde geamurile deschise dau spre luminator. Is it a bird? Noo. Is it a plane? Noooo (da’ seamănă). Is it a fucking cricket? Yeeeeeeess. Şi şi-a găsit unde să cânte... În luminator.”

Pe cetăţeanul nostru insomniac, greierele îl „oripilează”; urechile-i „ţiuie”, iar capu-l doare („vag”). Prin minte-i trec „înjurături”: caută „una potrivită pentru greieri”; „trânteşte varianta populară de la: «z’greierele mamei dvs», printre dinţi”. Ş.a.m.d., – cu un acelaşi fin umor, cu o aceeaşi superioritate faţă de greierele lui Anacreon (căci, cum ar spune Schopenhauer, este unul şi acelaşi cu acela!).

Ar fi cu totul inutil să-i amintim acestui domn, că unul, Keats, a scris o poezie On the Grasshopper and the Cricket. Anglofonul  nostru-i om serios; era să spun: „a fucking serious man”, – iar unuia ca dumnealui, dacă greierele-i ţiuie sinistru, Keats îi... chiţăie, la rîndu-i, în urechi!

 

L.F.: Deoarece şi eu mă aflu în ţinutul copilăriei mele, am aici o grădină de greieri, tocmiţi pe întreaga vară. Unul, mai curios, intră şi îmi cântă în prag, seara, până îl poftesc respectuos în iarbă. De teamă că    şi-ar putea pierde glasul.

Citându-l pe Hölderlin: „Nu îl alungaţi prea devreme pe om din coliba în care şi-a petrecut copilăria.”, mă gândesc că fiecare avem un „pod cu amintiri” unde ne întoarcem, fie şi-n gând. Dragă Şerban, povesteşte-mi, în zilele acestea, despre tot ce te-ar putea duce cu gândul înspre copilărie.

 

Ş.F.: Chiar tot?

 

L.F.: Aproape tot...

 

Ş.F.: E vară, lenea face parte din sezon. Vreau sa spun că mi-e lene… Mă ierţi?

 

L.F.: Ce pot să fac?...

... Revenind, acum, la regi şi la regine, îmi vine în minte toată familia lexicală a termenului „curte”. Ce înseamnă să fii curtezan? Cum e un veritabil curtezan?

 

Ş.F.: Grea întrebare, Lia, grea de tot.

Nu numai pentru că reclamă un răspuns amplu şi meticulos, dar şi că noţiunea asta, „curtezan”, e una, astăzi, desuetă şi caducă…

Pentru început, un mic distinguo: Curte este obârşia lui curtean; a face curte, a lui curtezan.

Nu orice curtezan e, însă, il cortegiano al lui Castiglione: parangon al omului rinascentist, ideal şi anevoie practicabil, – dar la care, asimptotic, tind câteva figuri ilustre ale acelor vremi aurorale.

Nu e la îndemâna, lesne, a unui nobil om de Curte să fie unul şi de carte, ba chiar mai mult: un erudit. Maestru, pe deasupra, nu doar in litteris, ci şi in armis, – ca, bunăoară, Papa Iulius al II-lea, Giuliano delle Rovere, ce, pe cât cred, – prin, numai, antifrază –, la întrebarea relativă la propria-i statufiere-n curs: anume „Ce-ţi punem,  Sanctitate,-n mână, o carte sau un paloş?”, va fi răspuns: „Un paloş; nu sunt un cărturar!”. Dacă n-ar fi fost un cărturar sau, cel puţin, un spirit cultivat, un Michelangelo nu i-ar fi spus nimic, lăsându-l rece.

Adevărat, s-a vrut un om de arme, un al doilea Iulius Caesar, decis să-i izgonească pe franţujii lui Ludovic al XII-lea, „l’Ami du Peuple”: „Afară cu barbarii din Italia!”.

(Ceea ce, reuşindu-i cu franţuzul, n-avea a-i reuşi şi cu... sfrenţia, alias „il mal francese”!)

Răspunsu-i, însă, este vrednic de un Papă, spiritul căruia, contemplativ, nu-i, ipso facto, inactiv. Să nu uităm: Templierii, între alţii, au fost nişte oşteni-călugări.

În paranteză fie spus: pentru că nu-mi mai aduceam aminte numele Papei care,-ntr-o situaţie extremă, e adevărat, le va fi dat întâietate „activilor” vs „contemplativi”, am făcut apel la erudiţia prietenului Cristian Bădiliţă, trimiţându-i o misivă, prin computer, în localitatea supliciului Sfintei Ioana („qu’Anglois brulerent a Rouen”). Răspunsul a sosit curând: „În 1205, când Pietro de Castelmare, însărcinat să-i convertească la ortodoxie pe catharii din sudul Franţei, se declară neputincios şi vrea să se retragă într-o  mănăstire, Papa Inocenţiu al III-lea îi spune: «Acţiunea e mai presus decât contemplaţia»”.

Să revenim acum, după ce eu îi mulţumesc încă o dată mult-eruditului Cristian, la ceea ce se cheamă cortegiano.

 Un cortegiano ar putea fi Pietro Gralla (personajul lui Camil Petrescu), valorile căruia sunt încă, într-o Veneţie în declin, cavalerismul şi onoarea; şi care, într-o „conversation between intelligent men” (Ezra Pound, Cantos, XII), ar mai fi în stare să discute (şi dispute, – la rigoare, chiar şi cu floreta!) „de litteris et de armis, praestantibusque ingeniis”!

În vreme ce Marcello Mariani e curtezanul în accepţie libertină, produs al „veacului galant”, ca, între alţii, Casanova.

Un anumit cavalerism îi va fi fost, desigur, propriu şi lui, ca şi lui Casanova, aventurieri, în primul rând. Ultimul, bunăoară, pe lângă un impenitent şi irezistibil galantuomo, se va fi vrut un gentilhomme, un gentleman, îndrituit să poarte sabie şi, eo ipso, redutabil duelist.

(Că societatea românească nu va fi cunoscut duelul decât la spartul târgului, să zicem, se vede bine, astăzi, din păcate!)   

Numai că duelul, şi-n Veneţia lui Casanova sau Mariani, devenise, între timp, uşor frivol, un cvasisport, ca şi „războiul în danteluri” (ceea ce, însă, nu înseamnă că victimă nu i-au căzut destui), „la gloria militar”, pentru o clipă, scoborându-se, în ironie, până la treapta unui Cherubino, – iar galanteria indigenă (în care termenul de galant homme îl va fi dat pe galanton al nostru) va fi cuprins, cu timpul, însăşi mahalaua: „Mersi, neică; eşti un bărbat, drept să-ţi spui, nu că eşti frizer, dar eşti galant”!

(Constat şi-atât, – n-o spun cu parapon; în fond, şi Figaro era „frizer galant”, în vreme ce „cavaleria” poate fi şi una „rusticană”.)  

Altminteri, galantonul nostru e, uneori, un simplu fante, iar galanteria – o tactică perfidă (şi eficace) de seducţie; când nu o simplă aparenţă, adică una de vitrină, un „galantar”, cum se spunea pe vremuri. 

Ceea ce nu înseamnă că poeţii n-au voie să cultive frivolul gen galant, „les billets doux”: multe poezii, superbe chiar, se vor fi scris în scopul cuceririi unei glaciale frumuseţi indiferente…

Unele din poeziile acestea (ce stau sub semnul rococoului minor, în care dragostea e una epidermatică şi fugitivă, ca-n Fragonard: „à fleur de peau”) au graţia unui madrigal; altele, exagerează în exces, genul galant fiind, îndeobşte, hiperbolic.

În dulcele stil clasic, bunăoară, are, în alt registru liric, fanfaronada (agreabilă, în rest) a unui Cicinat, să zicem, – într-o poemă scrisă, parcă, pentru tine, faimoasa-i Serenadă: „Liliacul înflorit/ Şi cu rozele semeţe/ Risipeau printre alei/ Un fior de tinereţe./ Iar în părul tău cel blond/ Caldul soare vagabond/ Raza vrând să-şi poleiască,/ S-a-ncurcat în adevăr,/ Şi-n zadar vrea să ghicească/ În al buclelor tezaur,/ Care-i raza lui de aur,/ Care-i firul tău de păr!”

Alte poezii în gen galant, manieriste şi/sau manierate, pot să ajungă, însă, ca la Alecu Văcărescu, la un autentic misticism, la o religie idolatră (sau, fără haplologie, ”idololatră”!) a iubirii: „Oglinda când ţi-ar arăta/ Întreagă frumuseţea ta,/ Atunci şi tu, ca mine/ Te-ai închina la tine.// N-ar fi mijloc să te priveşti/ Asemenea după cum eşti/ Şi idololatrie/ Să nu-ţi aduci tu ţie.”

Ce părere ai?

Add a comment