„Floare de Stanbul”

Șerban Foarța s-a născut pe data 8 iulie 1942. La mulți & sănătoși ani, Șerban!

”Cu amendamendul că autorii (re)construiesc adevărate parcursuri științifice într-un mod eliberat de convenții, tratatul jocului de șah pare mai serios decât ne-am închipui, acolo unde asumarea de «piese» sau de simboluri devine extrem de fragilă și, nu în cele din urmă, fascinantă pentru cititorul pasionat de astfel de jonglerii. Muțenia cărților, ca și a șahului, așa cum e decretată ea chiar de la început, justifică o mutație permanentă în căutarea unui grai, de aici poate și necesitatea hamletiană de a monologa, din finalul volumului: «Or, partenera mea sau eu, nemaiaflându-ne, pentru un timp, în legatură e-mailară, ne mai ramâne să jucam un șah care aduce a monolog (în sens dramatic)». De aceea, «feericirea>> pare aici atât autotranșare schizoidă, cât si «seherezadism» oniric și pasiune pentru invenție, iar «finalul e mereu un șah încheiat cu o înfrângere…». Însă un final ca o invitație de (re)lectură a unei cărți ce și-a câstigat un drept intangibil pe «eșichierul» literaturii”.

 

(Gianina Druță,  ”Șah-mat !”, în  revista Cultura, nr. 384 din 09-August-2012, despre volumul Eșichier, Șerban Foarță, Lia Faur, Editura Brumar, 2012)

 

L. Pentru că am ajuns, de la o vreme, la personaje sau persoane pitoreşti, mai povesteşte-mi despre unul, despre altul...

Ş. Intru de-a dreptul în subiect: birtul numit (ca multe, ca atâtea) „La carul cu bere” va fi fost, pe vremuri, o locandă, cât de cât, simandicoasă, în buza Fabrikului timişorean.

Când am început s-o frecventez, în iarna anului ’60, după ce fusese, un răstimp, închisă pentru renovare, nu era încă (promiţând, însă, să devină) o speluncă, în zona, mai cu seamă, a cramei subterane.

Acolo, într-o seară rău famată, l-am văzut pe-un prof de-al nostru, de marxism, dansând, în loden şi rozé la faţă, cu o ceva-ntre Puzfrau şi cocotă.

Tot acolo, dar în altă seară, visător şi singuratic, la o masă la care i-am cerut voie să iau loc, crama fiind plină până la refuz, stătea un personaj în vârstă, cu aer, însă, de vechi fante  şi cu, la cheotoare, o garoafă, – una roşie, dar bătând în negru din pricina semiobscurităţii. Părea un maistru înduminicat, – ceea ce, de altfel, şi era. Căci am intrat numaidecât în vorbă, omul fiind volubil şi locvace.

Fusese, înainte de război, meşter zugrav de case, case mari, cu casetoane, în plafon, şi cu ciubucării sofisticate, cu aurituri, cu fresce sau tapete. Îmi spunea, cu o simpatică emfază, că lucrase, cam vreo 7 luni, la recondiţionarea (cum zice-se de-o vreme) a cutărui palais cu, pe frontispiciu, herb princiar, aparţinând familiei Callimaki; sau, mai curând, unei prinţese omonime, cu vino-ncoace şi lipici la genul masculin în floarea vârstei, – inclusiv junele şi chipeşul zugrav; căruia, într-o dimineaţă, pe când prinţesa-şi lua cafeaua, pe terasă, îi trase,-n urma unei experte evaluări, o ocheadă fără echivoc.

Comilitonul meu, zugravul, şi-a dat cuvântul de onoare că aventura-i cu tomnatica (era să uit!) prinţesă durase cât sejuru-i în casa Callimaki.

Să mai adaug că zugravul callimakic avea un fel de tic verbal, repetând, ori de câte ori, vrea să-şi exprime ultraadmiraţia, o vorbă, „Floare de Stanbul!”, – titlu uşor modificar al unei operete de Leo Fall, din anii juneţii lui, anume  Die Rose von Stambul.

Vorba era acompaniată, mereu, de-un gest stereotip, aducând, parcă, a bezea galantă...

Nu ştiu, în rest, dacă idila-i cu Prinţesa fusese una de aievea, – dar, după el, va fi fost... „floare de Stanbul!”

Ai vrea să fii o „floare de Stanbul”?

 

 

Foto : Elisabeta Kalman

Add a comment