Îngeru’ Domnului

L-au aruncat nemții în ‘44

 

Povestea scaunului o știm toți.

La țară viața merge înainte cu Dumnezeu și cu văcarul care-l suduie cînd dă cîte-o ploaie.

Nimic nou. Bunică-miu se pișă în aceeași căldare și tot în aceeași căldare face treaba mare. Nu stă la masă cu noi mănîncă separat nimeni nu are chef să-l vadă cum regurgitează fiecare îmbucătură. Le-am spus tuturor să nu ne fie frică de moarte dar nu m-a crezut nimeni. Creștem pînă la o vîrstă după care ne facem copii la loc. În pămînt sau în uter totuna.

Dărîmăm atelierul. În atelier bunică-miu a bătut fierul toată viața a bătut fierul mai ceva ca Dumnezeu cînd bate oamenii. Bunică-miu rînjește a durere. I se văd ultimii dinți ultimii dinți de-abia se mai țin în gingii. Ca butucii de vie pe care îi legam primăvara de țevile casei.

Căutăm aparatul de sudură. E îngropat undeva în vatra pe care topea fierul. Seamănă cu o baterie de mașină. E scump tare zice mătușă-mea. I l-a adus un carmolist de la fabrica de țevi a dat pe el patru sticle de rom și o damigeană de vin. De la șaișpe ani bunică-miu a început să scuipe negru. Electrozii i-au mîncat plămînii bucată cu bucată.

Cineva aruncă răstignitul la gunoi. Răstignitul e putrezit semn că Dumnezeu nu s-a mai uitat la noi de ceva vreme. Și cu parascovenia aia de cruce cum facem? Parascovenia aia de cruce stă rezemată de lut. Zîmbesc îmi zic ce împreunare. Trei zile a bătut bunică-miu la crucea aia. Să-i aducă aminte că maria nu mai e să-l cheme la masă cînd bate îngeru domnului.

Cineva l-a călcat pe Pufi cu mașina. Trei zile a scheunat după care a dat ortu popii. După el a venit o pisică și doi pui. Mă întreb cum e să văd viața prin ochii unui pui de pisică. Să lipăi laptele și să mă joc cu ghemotoace de hîrtie pe care Emilian scrie articole.
Pînă acum am văzut viața prin ochii mei ai lui Pufi și ai Floricăi. Florica era o vacă roșcată a scăpat în păpușoi a mîncat pînă s-a umflat și au trebuit s-o taie. Ionel i-a dat un topor în frunte de teama comuniștilor a ascuns oasele în pămînt.

Într-un colț un săculeț de rafie cu niște bobițe ca icrele de crap. E îngrășămînt zice mătușă-mea și e bun îl păstrăm.
Dimineața începea în Dealul Ungurului și se termina la trei prăjini. Puneam îngrășămînt în castron luam cu pumnul și turnam la fiecare păpușoi. Seara mă usturau mîinile și aveam părul de sîrmă. Așteptam convenția venea mama. Cel mai bine era cînd cotrobăiam în sacoșele cu salam și roșii. Mirosul de autobuz mă făcea să vomit.

Scoatem afară corniere șuruburi matrițe. Mă întreb dacă dezmembrăm atelierul sau pe bunică-miu. Cornierele astea prea seamănă cu ciolanele lui. Bunică-miu rînjește a durere. I se văd ultimii dinți ultimii dinți se țin în gingii ca puradeii după fusta mamei.

Ajungem la foale. Toți spun că e foarte valoros. Bunică-miu și-a vîndut cizmele din armată cizme noi nouțe din piele de taur ca să-l cumpere. Se fac planuri unii vor să-l vîndă în irlanda alții vor să-l păstreze. Nici nu te-ai dus bine că toți vor să te împartă.

A mai rămas de scos afară scaunul. Toți se adună în jurul lui toți știm povestea lui. Da zice nepotul Roberto l-au aruncat nemții din camion în 44 și a căzut în ogradă, iar pe locul unde e părul acu mai zice Roberto a căzut o bombă și azi noi era să nu mai fim.

 

 

Catrina lu’ Pup

 

Fieeerrrr.... Fierrrrr...Fierrrr.
Din căruţa ticsită cu sobe mîlite de-abia se mai vedea ţiganul ăla mărunţel.
De cînd eram mic mă întrebam cum naiba ţiganii ăştia au vocea aşa de piţigăiată de se aude în juma' de sat.

Faţă în faţă cu mormîntul bunicii se căsca o groapă proaspătă. Groparii tocmiţi de prin sat stăteau lîngă monumentul eroilor şi sugeau dintr-o sticlă cu rachiu gălbui. Am început să mă întreb iar: de ce toate cimitirele trebuie să aibă un monument al eroilor. Poate ca o scuză pentru dependenţa de viaţa obişnuită. Nu ştiu.

Am trecut uşor cu degetele peste crucea de ciment ca şi cum aş fi aranjat părul bunicii. Nu ştiam ce să fac mai mult. Am tot scris despre morţi dar n-am ştiut niciodată să-i plîng.

Alături movila proaspătă de pămînt îmi părea o căciuliţă îndesată pe creştetul unui nou-născut.


E curios cum o dată cu creşterea spaţiile se micşorează. Pe vremuri terenul de fotbal mi se părea imens. Acum l-aş fi străbătut doar din zece paşi. Dacă mă ridicam pe vîrfuri eram mai mare decît butucii de vie. Chiar mă întrebam dacă noi creştem în sensul corect. Adică noi ne înălţăm la suprafaţă dar poate în pămînt sînt lucruri mai mari decît noi. Poate că sub pămînt există alte unităţi de măsură iar terenul de fotbal ar putea străbate oamenii doar din zece paşi.


Miluţă mai ţii minte cînd mergeai la prăşit cu căştile pe urechi? Bunică-miu se ridicase din pat. Oasele îi trosneau ca puntea de peste Siret pe care treceau mirii din satul vecin să-şi vadă miresele.

Ceilalţi au început să rîdă. Cînd prăşeai tu mă cu căştile pe urechi? În '96 fusesem în Austria şi-mi cumpărasem primul meu walkman. Aveam o singură casetă şi aia şutită de pe undeva. O ascultam în neştire la prăşit la scos cartofii la recoltatul sfeclei. Pînă s-a agăţat banda.

Mi-am ridicat ochii spre tavan. Cîteva muşte se zbăteau în lipiciul muscăriţelor. Pe uliţa acum asfaltată se auzeau chiote şi lăutari. La cîteva case mai încolo a lu' Burcă îşi mărita fata. Cunoscuse un băiat din satul vecin care lucra pe şantier în Irlanda.

Bunică-miu molfăia o clătită. Nu voia să-l vedem cînd mînca. Mai mult se îneca.
La ora 12 clopotul a început să bată Îngeru' Domnului. După ce s-a încheiat a început să bată din nou. Rar. În faţa bisericii feciorii de biserică au scos o năsălie.


Ai albit Miluţă. Ţi-ai lăsat barbă Miluţă. Da' despre guvern tot de rău scrii? Ai grijă să nu care cumva să vină să te lege. Am zîmbit. De-abia înţelegeam ce spune. Mă gîndeam că după ce creştem toţi bunicii inventează o limbă numai a lor. O lume numai a lor în care noi sîntem personaje importante. Probabil că ei au nevoie de asta ca un fel de patalama care să le confirme că nu au dat greş. Că noi am ajuns oameni importanţi.

Apoi a început să vorbească în germană. Mai ştia cîteva frînturi pe care le învăţase în timpul războiului. S-a oprit brusc şi a întrebat: da' cine-a murit?


Cînd se termina vacanţa de vară şi trebuia să plecăm la oraş bunică-miu ne chema pe fiecare în odaie. Ne strecura în buzunar cîţiva bănuţi de parcă ne-ar fi pregătit să trecem dincolo. În autobuz ai mei mă întrebau de fiecare dată: cît ţi-a dat? Ştii că tre' să-i pui în casă pentru că sînt multe de cumpărat.

La plecare ai mei i-au lăsat în cărticica de rugăciune nişte bani pentru pîine şi banane. Da' cine-a murit? Catrina lu' Pup tataie. Catrina lu' Pup. Da' ce avea? Era bătrînă tataie. Cea mai bătrînă din sat.


Pe Catrina lu' Pup n-o puneau ţine prea mult în faţa bisericii. Era cald şi mai pe seară venea şi nunta lu' Burcă.

Cînd am plecat a dat radioul tare şi s-a întins înapoi în pat.

Uneori se prăşeşte cu căştile pe urechi.
Uneori se moare ascultînd r.f.i.

 

Petrea

 

Nu-l văzusem demult. Trebuia să-i aduc pastile de la oraş. Nişte paracetamol şi indometacin unguent. Ploua torenţial şi pînă să ajung la maşină punga de hîrtie în care erau medicamentele se făcuse una cu pămîntul.
Pe drum mă gîndeam: dă-o-n mă-sa doamne lasă-i şi pe ei să aibă un hram.



Mă enervează cînd uit să mă gîndesc la tine. Mă iau cu munca şi mă trezesc după vreo două ore că nu ţi-am repetat numele în gînd.


Cînd am ajuns era schimbat totul. Pe vremuri ograda mi se părea mare. Acum parcă toate gardurile veneau peste mine ca un utilaj de zdrobit maşini. În faţă se ridica o fundaţie probabil casa care se construia după ce inundaţiile au pus-o la pămînt pe aia veche. Casa mare era încă întreagă.


Cînd ies de la muncă maşinile trec pe lîngă mine unii şoferi mă salută. Mă chinui să-mi dau seama cine e dincolo de parbrizul opac dar maşina trece prea repede. Și asta mă scoate din sărite.


Nu l-am văzut demult. Nu mai ţin minte de cînd. Aşa cum nu mai ţin minte de cînd nu m-am spovedit. Și asta în familia noastră chiar e o problemă.
De găsit l-am găsit greu.
Am intrat în prima odaie pe dreapta. Aici stătuse bunică-mea după ce a murit. Sau în odaia din stînga. Nu mai ştiu. În camera aia acum era doar un dulap şi un telefon pus la încărcat.
În camera din stînga un pat nefăcut de cînd mătuşă-mea a plecat în italia. În a treia cameră un miros puternic de gaz de butelie.



Cînd mă întorc de la muncă miroase a frunze putrede alune prăjite şi coceni. Simţi asta nu?



Cînd am intrat am văzut cadrul de metal de care se sprijinea cînd făcea cei cîţiva paşi zilnici.
Ce faci. L-am întrebat cu voce tare ştiam că nu aude.
Cini-i. Vocea lui a sunat ca o veioză spartă. Ori ca atunci cînd despici un bostan.
Avea o privire hăituită de parcă în casă intrase un hoţ şi urma să-l tîlhărească.
Emilian sînt. Cini-i.
M-am apropiat punga cu pastile se legăna pe lîngă mine tălîmb am scăpat de ea ca de un cancer.
Ochii i se afundaseră în orbite orbitele în craniu de parcă ai fi coborît în pămînt două sicrie.
Emilian sînt.
S-a ridicat în capul oaselor m-a recunoscut şi sicriele au început să lucească. Pe cap avea un fes verde.



Cînd nu urlăm unul la altul maică-mea îmi caută tovărăşia ca o lupoiacă ce-şi linge puii. Se agaţă de vocea mea ca de o cădelniţă.



Cînd a murit bunică-mea încăpăţînatul s-a încuiat în atelier şi i-a făcut o cruce din fier forjat. Cum dracu cel mai bun fierar să stea cu mîinile în sîn. Eu nu mai ţin minte decît autobuzul care pornea după ce dădeai vîrtos la manivelă şi mirosul de benzină care mă făcea să vărs. Fierul se îndoaie mai greu decît omul spunea. Dacă îi iei dumnezeul şi femeia omul nu e bun decît pentru foc spunea.
După ce murise bunică-mea visam să scriu un roman. S-ar fi chemat şi totuşi o lacrimă nu şterge pămîntul. Stupid nu? S-a ales praful de el.



Îi vedeam dinţii pe care-i mai avea mărunţi şi subţiri ca surcelele pe care le făceam iarna să aprindem focul. Sînt la muncă i-am zis. Am venit să-ţi aduc pastile.
Da unde munceşti. La ziar. Și ce faci. Reportaje. Și cum le faci. Stau de vorbă cu oamenii fac poze. Și te plăteşte? Zece milioane. Puţin.
Îi vedeam dinţii ăia stricaţi şi mi s-a părut o clipă că-i ivan denisovici sugînd oasele unei plevuşte din supa lagărului.
Da cu singurătatea cum stai. Am o prietenă studentă la bucureşti. La ce. La litere. Adică. Cum să-i explic eu că prietena mea îl are profesor pe Cărtărescu. Și cînd vă uniţi. La anul.



M-am oprit brusc nu simţeam nimic. Ceva a plesnit în mine ca atunci cînd coci ardeii.
Trebuie să plec i-am zis sînt în timpul serviciului. De spaimă m-a apucat de mînă cu toată forţa. De cîţiva ani se făcuse din ce în ce mai mic. Mai aproape de pămînt de parcă bunică-mea l-ar fi chemat la ea.
Globii ochilor erau deja înecaţi doar irisul se străduia să rămînă la suprafaţă ca acoperişul pe care i-l luase apa.



Și cînd mai vii.
Cînd mai am timp.
Mulţumesc. Mulţumesc. Mulţumescul ăla mi-a tăiat inima. Ca atunci cînd bunică-mea tăia mămăliga cu sfoara.



M-am aşezat pe prispă să fumez. El n-a ştiut niciodată că fumam. M-am uitat la temelia ridicată. O pereche de mănuşi o roabă răsturnată. Acolo era un cuptor unde făceam sarmale. Un pickamer.
Am zis odată că o să iau un pickamer şi-o să dau vreo două mii de găuri în cer pentru toate rugăciunile care nu mi-au fost ascultate. Acum am să-mi iau un pickamer şi-am să dau trei milioane de găuri în pămînt să respire toţi ai mei. Să mă lase pe mine fără aer dar să respire.


După cîteva zile m-am întors seara de la muncă. Am vorbit cu maică-mea mai mult fleacuri. Apoi am rămas singur mîncam ceva salam cu ketchup.
M-a buşit plînsul. Mi-am revenit.
M-a buşit din nou.
Am ieşit pe balcon şi-am urlat cum făcea bunică-mea: petrea hai la masă avem mămăliguţă cu inimă de pui.

 

 

Recamierul

 

Dimineaţa îmi place să beau cafeaua foarte fierbinte şi dulce. Să-mi ard limba. Asta ca să-mi aduc aminte de tine. Ori ca să nu mai simt alte arome. Ori cum spunea Ioana să mă doară pentru că atunci cînd ne doare spunem cuvinte frumoase. Memorabile chiar.

Cînd m-am îmbătat prima dată eram foarte mic. Aveam grijă de frate-miu ai mei erau plecaţi. Ne jucam. Ne dădeam cu capul de salteaua recamierului ore în şir şi ni se părea cel mai bun joc. Apoi a venit întunericul. Apoi a venit setea. Apoi frica. Găleata cu apă era pe cerdac şi n-aveam curaj să aduc o cană cu apă. Apoi a venit tanti Sîia cu o sticlă de un litru. Mirosea a soc tanti Sîia spunea că e vin tăiat şi că nu avem voie să bem. Pînă la urmă eu am luat o cană frate-miu o ceaşcă şi am început să bem. După o vreme totul a început să se învîrtă şi ne-a bufnit plînsul. Nu ştiam ce se întîmplă. Frate-miu adormise cu saliva în colţul gurii. Am pus ceasul să sune. L-am întors pînă am simţit că pocneşte. Nu ştiam ce făcusem voiam doar să-l trezesc pe frate-miu. Am tras de el am început să-i fac în ciudă că mă dau cu capul de recamier. Apoi mi-a încolţit ideea că a murit. M-am ridicat totul se învîrtea am deschis capacul recamierului. Mă gîndeam că îl voi înveli cu o pătură şi aşa mama n-o să-l mai vadă. Eu am să le spun că a crescut mare şi s-a făcut frizer. Am căzut în recamier am început să plîng aşa e sicriul un fel de recamier cu multe pături pe care nu poţi să le scoţi. Am adormit. Spre seară ne-a găsit un vecin la care tata avea o datorie.

Zilele cînd stăteam la tanti Sîia erau oribile. Stăteam într-o cămară cu vedere la drum pe un pat foarte tare. Miroasea a bătrîn şi a sfinţi ortocşi. Ne uitam la autobuzele din care coborau părinţii navetişti. Niciunul nu era al nostru. Ai noştri veneau seara.

De cînd mă ştiu am urît autobuzele şi tractoarele.

Lîngă şosea era gîrla. Acolo mă jucam de-a soldatul abandonat. Autobuzele şi tractoarele erau inamicii mei. Îi goneam cu pietre. Odată un tractorist m-a fugărit jumătate de sat înjurînd că i-am spart geamul. Am ajuns tiptil acasă m-am ascuns după recamier frate-miu urma să-i spună lu tata că am fugit de-acasă şi m-am făcut marinar. Am simţit paşii grei pe cerdac. Tata voma. A intrat în casă a mai vomat o dată pe covor. Atunci am făcut pe mine de frică. Urina caldă curgea grăbită pe picior spre podea. Cînd a atins podeaua am ştiut. Făcuse un zgomot ciudat ca suvenirurile chinezeşti cu fluturaşi care cîntă cînd trece vântul. Tata a văzut dîra de pipi şi m-a apucat de ceafă. Mi-a dat pantalonii jos apoi a luat antena de cameră. Am închis ochii. Mai ţin minte că s-a oprit şi a cerut apă. Mama i-a adus o cană mare de tablă el a băut-o cu zgomot. Ca vacile c.a.p.-ului care liorbăiau apa din găleţile de zece kile. Apoi tata i-a cerut mamei şaizeci de lei

La mate şi afaceri n-am fost bun niciodată.

Mama învăţa pentru lucrarea de grad. Mi-a dat trei lei să cumpăr eugenii. Luasem opt eugenii pe drum m-am întîlnit cu Cartoafă colegul meu de clasă. Avea sînul plin de castraveţi. În vremea aia o iubeam mult pe mama şi m-am gîndit să-i fac o surpriză. Am păstrat două eugenii restul le-am dat la schimb: doi castraveţi eugenia. Grădina noastră era plină de roşii pepeni şi castraveţi. De ciudă am mers la locul meu secret în parc şi am călcat în picioare toate florile pe care le plantasem de ziua ei.

Îmi plăceau mult macaroanele cu lapte. Turnam peste ele zahăr cu nemiluita. Pînă într-o zi cînd tata şi-a luat calculator de buzunar. Mirosea a spirt ca spirtul pe care îl folosea la jumulit găinile.
Pe tata începusem să-l învăţ. Dacă se îmbăta de la votcă atunci ne bătea cu antena de cameră. Dacă se îmbăta de la coniac atunci mai avea forţă doar pentru curea. Dacă se îmbăta de la vin atunci mă bătea doar pe mine cu spiţa de la bicicletă. I se făcea brusc drag de frate-miu. Pe el îl pişca de urechi.
În seara aia le amestecase. M-a verificat la mate. Calculatorul nu greşeşte mi-a zis. M-a luat de umeri şi m-a închis în beci. Era un beci domnesc eu aveam pe mine doar un tricou lăbărţat. M-am învelit atunci în toată ura şi m-am culcat pe un raft făcut din plasă de sîrmă. Pe el puneam la uscat merele să se facă mere pădureţe. Ca să treacă timpul visam că mă usuc şi eu iar dumnezeu face din mine compot. Înainte să adorm tata a strigat prin uşă: acuma vin dracii cu furca.

Uneori la oraş e ca la ţară. Într-o vreme vorbeam mult cu Dumnezeu. i-am promis că o să mă fac preot dacă o lasă pe bunica să trăiască pînă voi fi şi eu bătrîn. M-am luat cu crescutul şi am uitat. Și Dumnezeu a uitat.

La oraş după o ploaie puternică vedeam copiii din bloc alergînd desculţ pe scări. Mă gîndeam că vor să se bălăcească în bălţile de pe stradă.

Într-o zi a venit tata acasă. Cînd venea tata acasă noi stăteam în dormitor. Îl ţineam în braţe pe frate-miu şi-i spuneam că n-am să-l dau tatei că se va întoarce iar cu urechile roşii. Am auzit un zgomot apoi a intrat mama la noi cu o bucată de sticlă în frunte din care curgea sînge. Aveam un tricou de marinar s-a rupt cînd a încercat tata să mă prindă pe scări. Apoi ştiu că mergeam desculţ şi-mi venea să le arăt la toţi că nu mă înţeapă pietrele de pe stradă. Apa se scurgea pe asfalt eu căutam bălţi pe care să le împrăştii cu talpa. Și broaşte. Dar nu găseam decît rîme groase şi mari. Spre seară a venit un Aro a coborât un domn la costum m-a întrebat unde stau. I-am zis nu-mi place aici vreau la ţară aici nu sunt broaşte.

In ziua aia mama a făcut pui cu smîntînă şi clătite. De atunci n-a mai dat în noi.

Nici acum în familia noastră nu se vorbeşte urît. Cînd am să mă însor o să chem la nuntă toate femeile pe care le-am iubit. O să le mîngîi pe sub masă acolo jos ele mă vor linge şi vor înţelege ce au pierdut.

 

 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.