un text de Adrian Pop
Proză
epigrame selectate de Nelu Ioan Gârda
poezie de Maria Folea

Citind, pe nerăsuflate

Citesc. Ca întotdeauna, pe nerăsuflate, impenitent, nedisciplinat. Pofticios, acesta e cuvîntul potrivit pentru a descrie felul în care, de îndată ce se ivește cel mai mic interval de vacanță la orizont, îmi aleg lecturile. Deși știu (de o viață…) cît pot citi în diferite condiții, deși mă abțin destul de bine de la procrastinatul hipnotic pe internet, deși citesc destul de repede (și, la nevoie – căci nevoia de exprimare corectă e crucea profesorului de literatură - corectez la fel de repede), totdeauna îmi iau în vacanță prea multe de citit. Și, pentru că eu cred sincer că „suntem ceea ce citim”, iată-mă, întreagă, în inventarul sacoșei de lecturi cu care am plecat de data aceasta în week-end: două bucăți de teze de doctorat (de la care aștept numai bucurii, dar asta nu înseamnă că nu le voi citi cu atenție), cîteva recenzii pentru un număr de revistă academică (publicată, obligatoriu, conform noilor standarde ale excelenței academice – într-o limbă „creștin-occidentală”, ceea ce presupune și un alt fel de corectură la lectură…), cîteva „Dileme vechi” necitite încă din doască-n doască

10 lucruri pe care cititoarea ce sînt și le-a propus pentru 2015

  1. Să îmi încep zilele citind un autor clasic, iar nu ziarele.
  2. Să învăț să citesc pe tableta (...ncare stă nefolosită de aproape un an) și să descarc pe ea, bulimic, tot ce îmi cade sub taste.
  3. Să citesc în fiecare lună o carte complet în afara obligațiilor profesionale.
  4. Să nu continui a citi nimic (carte, articol, referat, teză, raport de managementul cui o fi...) dacă se dovedește a avea probleme cu gramatica minimală a limbii române.
  5. Să citesc integral un autor din a cărui operă nu am mai citit nimic pînă anul acesta.
  6. Să îmi recuperez (regăsesc, re-cumpăr), cum oi ști, cărțile copilăriei pe care nu le mai am în bibliotecă și de care mi-e foarte dor.
  7. Să descopăr un poet contemporan nou (pentru mine), care să îmi și placă.
  8. Să le vorbesc mai des studenților mei despre cărțile pe care le-am citit recent și care mi-au plăcut.

O scrisoare către Moș Crăciun

Îmi doresc să am timp de citit. Pur și simplu. Ca să citesc frenetic, dezlînat, uitînd de mine, înecată în cărți, surdă la lumea din jur, cu brațele amorțite ținînd cartea. Singurele mișcări să-mi fie între fotoliu, balansoar și pat, cu eventuale concesii mesei de breakfast pe care laptopul meu se sprijină cel mai bine (dar niciodată deodată cu cafeaua…). Sau să citesc pe covor, lipită de caloriferul fierbinte, și-n ceafă să îmi bată soarele rotund și palid al iernii ăsteia mereu înnorate, cînd nu mi se strecoară printre pomii din grădină vălătucii de ceață de către Feleac.

Cărți despre shopping

(și nu, nu e vorba despre Sophie Kinsella)

Emile, toujours subtile…

 

Biblioteci imaginare

Deunăzi, am căutat prin casă o carte esențială a copilăriei mele, fără s-o găsesc. E foarte probabil că nu mai este: împrumutată cîndva (nu se știe cînd, nu se știe de care din noi, cei de atunci) și nerestituită de un cititor pentru care cărțile (mai ales, cumplită probă de prostie!, cărțile pentru copii) nu sunt așa lucruri importante încît să le restitui proprietarului. Veți fi ghicit, detest acea specie de cititori, dar nu despre ei voi scrie acum. Ci despre cărțile pierdute din biblioteca mea, pe care le mai păstrez numai în memorie.

Cărți de autor, adnotate

Mai multe reviste (cît literare, cît de modă și stil, ceea ce îmi confirmă teoria cu „books are the new black…”) au consacrat săptămîna trecută articole ample unei inițiative a PEN American Center, destinate strîngerii de fonduri pentru protejarea libertății de expresie a scriitorilor din lumea largă. În sine, acțiunea e firească pentru programele unui PEN Club; asemenea strîngeri de fonduri, pornind de la donații, licitații sau acte de mecenat, constituie una din „pîinile zilnice” ale organizației.

Cu creionul pe hîrtie...

Anul trecut, Association of American Publishers observa că vînzarea de cărți de hîrtie a crescut cu 11,5%, în vreme ce e-books-urile au început să scadă în clasamentele cele mai importante, adică – cele ale vînzărilor americane. Tabletele, phabletele, e-reader-ele, tastaturile fără fir și mănușile de atins (cu folos) ecranul, toate aceste produse nu sunt decît, iată, expresia snobismului unora (multora). Pentru că hîrtia se întoarce. Ecranele ni-i arată pe mai marii lumii scriind în carnețele și-n agende cu pixul, sub ochii tuturor, note și ciorne.

Cărţile, cititorii, lectura – în ţara europeană a hîrtiei (3)

Desigur, cititorii şi scriitorii finlandezi se lamentează și ei, ca toată lumea (asta, mică…) pe temele ştiute: bugetele subvenţiilor sunt mereu ameninţate de reduceri, mutaţiile de mentalitate şi de stil de viaţă ale ultimelor decenii au fost resimţite traumatic de artele finlandeze, generînd teme ale identităţii dilematice, ale depresiei şi solitudinii, sau exacerbînd accentele sumbre şi incomunicabile care constituiau timbrul artei secolului XX. Dar lamento-urile nu determină renunţarea la traduceri, explicaţii, festivaluri şi alte „răsturnări ale conţinuturilor locale” spre alte limbi.

Cărţile, cititorii, lectura – în ţara europeană a hîrtiei (2)

Îmi place să regăsesc în diversitatea strategiilor de mediere culturală, la care finlandezii sunt printre cei mai buni profesionişti din Europa, complexitatea conotativă a verbului käntäa („a traduce în altă limbă”, pentru că „a traduce în finlandeză” se zice suomentaa): verbul acesta înseamnă și a traduce în altă limbă (decît în finlandeză), dar mai înseamnă și a fura, a întoarce pe dos, a răsturna, a trece pe invers... a trece dintr-o identitate intraductibilă într-o alteritate radicală, cu alte cuvinte.

Cărţile, cititorii, lectura – în ţara europeană a hîrtiei (1)

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, scriitorii lor romantici au creat o limbă literară din dialecte care greu se înţeleg pînă astăzi între ele, iar preoţii au alfabetizat populaţia prin metode radicale; de pildă, refuzînd să îi cunune pe miri, dacă nu puteau citi, pe loc şi-n mijlocul ceremoniei, din cărţile sfinte... O identitate naţională, pe de o parte, mereu ameninţată politic în primul său secol de existenţă, iar pe de altă parte – construită pe mitizarea cuvîntului scris şi a cărţii.