O înmormîntare și trei căței frumoși

Stau în biserica din Suțești, satul în care Costache Gregore Suțu a inventat sărăcia. În fața mea, scaunul unei doamne, Perdevară Mela, undeva în dreapta, trei lespezi sub care-s îngropați boierii. Afară, urmașii robilor cu care a  întemeiat satul. Mă întreb cam cît făcea pînă la Iași, dacă avea amantă. În locul conacului e o chestie comunistă. Peste drum, cîteva blocuri mici și scorojite.

E soare, așa că urmașii împînzesc mica piață din mijlocul satului. Cîțiva joacă fotbal pe terenul școlii, dar cei mai mulți sprijină băncile din micul parc sau scaunele din cele trei sau patru baruri. Se uită la mica coloană cu prapori și îndurerați, vorba aia, ca la mort.

În afară de PSD, mai e un lucru sigur la Șuțu, că așa-i spune toată lumea, Șuțu, nimeni nu pare să știe care-i numele real al satului, sau cum se numește boierul care l-a întemeiat: dacă-i dai unui copil un leu, va trebui să dai cîte un leu fiecărui copil.

M-am trezit cu doi lîngă mine, îmi dai zece mii, nene? Adică un leu, toți vorbesc așa. Cît costă o casă? Păi, cam o sută de milioane, cu ceva teren. Adică vreo zece mii, de ce vorbiți, bre, așa? Apăi, așa se vorbește pe la noi, tată.

Le dau cîte un leu, dar în zece secunde, parcă-i scamatorie, aud o voce sopțită, ăsta-i, mă! Mă întorc, acum îs patru. Toți mici și negri, cu tricouri murdare și ochi strălucitori. Le dau și lor. Pe lîngă pereți se prelinge un cetățean. E responsabil cu ordinea în biserică sau ceva. Îi atinge energic peste ceafă și-i scoate afară, ia, lăsați-l în pace pe domnu’. Ăștia mici iau viteză, iar eu devin circumspect în ce-l privește pe cetățean. Ăsta o să-mi ceară de-o tărie, să fie de sufletul mortului, cînd ies. Nu-mi cere, dar îmi zîmbește prietenos de fiecare dată cînd mă vede. I-am scos, să nu deranjeze. Nu-i nimic, să-și ia și ei bomboane. Ce bomboane, ia țigări și băutură. Așa mici și fumează? Da, dom’le, merge la magazin și le dă țigări. Nu ar trebui să le dea, sunt minori. Se uită la mine ca la ceva foarte ciudat. Și eu mă uit la mine ca la ceva foarte ciudat. Ce să facă și ei, sunt copii.

Apare încă un pîlc, vin în fugă direct la mine. Ne dai și nouă zece mii? Cine v-a trimis, mă, la mine? Nimeni. Atunci cum m-ați nimerit? Nu mai am mărunt, așa că le dau zece lei, ăștia-s pentru toți, îi împărțiți. Ăla care a luat banul zice mersi și dispar toți în viteză spre magazin, o bilă de tristețe care se rostolgolește spre un infinit de uitare.

Popa țigan a dat-o pe morală, semn că pomenirea-i gata. Mai turuie încă douăzeci de minute despre importanța postului și obligațiile creștinului ortodox.  Pînă la urmă dăm o fugă să aducem bastonul, o să-l pună în sicriu, să aibă mortul în ce se sprijini pe lumea aialaltă. În fața porții mă așteaptă unul cu ochi albaștri, frumos și cu mucii-n gură. Ăsta nu cere, e din vecini. Se uită la mine zîmbind. Îl întreb chestii, îmi răspunde tot așa. Îi dau zece lei și fuge. Cînd ies cu bastonul, îl văd la cîțiva metri, întinde mîna spre mine, ăsta-i. Tac-su mă studiază și dispare. Știu că aia zece lei nu o să vadă nici o bomboană.

Pînă la cimitir, care-i fix la ieșirea din sat, mergem frumos cu mașina în spatele coloanei. Nu-l mai văd pe șeful ceremonie așa că-i întind bastonul unui gropar. Pînă să-l bage în groapă îi mai zic de trei ori ce trebuie să facă cu el.

A doua zi, fetele se joacă cu trei pui de cîine. Uau, ce frumoși căței a făcut Monica. Îi botează imediat, cu numele unor personaje dintr-un joc, Jumin Han și Rika. Intru în casă și tai salam să-i momim. O femeie strigă după mine, ah, am crezut că-l dai fetelor, e pentru cîini? Dap. Dar salamul nu e pentru cîini. Bine.

Unu ajunge în brațele unui copil, adoarme imediat. Altul  se duce plictisit în cușcă,  iar pe Rika încerc să o prind, a mîncat tot salamul, dar tot nu te lasă să pui mîna pe ea. Cînd o ating, urlă ca din gură de șarpe, dă să mă muște, o las și dispare sub o movilă de zdrențe.

Mergem pe gheață pînă în Râmnicu Sărat, 40 pe oră, Grădiștea, Băile, Balta Albă, Boldu, Râmnicelu. Zăpadă pînă la Focșani, orașul celebru pentru că acolo s-a născut Cosmin Nedelcu, cunoscut și ca Micutzu. Zăpadă, ninsoare și puricii care m-au ciuruit pînă la Cluj. Vreo 50 de mușcături, deși m-am oprit la mall la Bacău și am băgat un tub de Aroxol pe mine. Am știut că asta se va întîmpla cînd am văzut cățeii jucîndu-se în curtea paradită.

Erau atît de frumoși și exact de asta m-a lovit așa bucata neagră de mătase pe care-au scris cu cretă Nasc. 1928, Dec. 2018 și au atîrnat-o de un perete, la intrarea în curte. Nu știu cît trebuie să stea acolo, dar pentru mine au fost suficiente cele două minute în care m-am uitat hipnotizat la ea și am înțeles, cum nu am înțeles din toate înmormîntările la care-am fost pînă acum, că tataia Ionel nu o s-o mai vadă vălurindu-se ușor în vîntul călduț de început de primăvară.

 

 

Leave a Comment