Vive la Bohème! (II)

Gazeta „Paris Journal” scria astfel în zorii anilor 1900: „Montparnasse ia locul cartierului Montmartre… Pictorii flămânzi nu se mai simt bine pe colina modernă, dificilă de escaladat, plină de pseudo-artiști, industriași poznași și fumători de opiu. În schimb, pe Montparnasse poți găsi artiști veritabili, îmbrăcați după moda americană. Unii dintre ei au gustat puțină cocaină, dar atâta pagubă, majoritatea parnasienilor simt amețeala paradisiacă, indiferent de natura ei.” (Bajomi Jazar Endre, „Montmartre, Montparnasse, Cartierul Latin”, Ed. Meridiane, București, 1975, p. 127) Montparnasse-ul a fost locul prin excelență al boemei franceze, iar începând cu 1826 aici a locuit Chateaubriand, apoi Hugo, Balzac, Rimbaud, Paul Fort etc. Se pare că a atras ca un magnet pe toți artiștii de mai târziu pentru că nume ca Gauguin, Rousseau, Alfred Jarry, Salmon, Vlaminck sau Derain și-au legat într-un fel propriu soarta de acest loc. Adevărata strălucire  a cartierului a început în „anii nebuniei” , între 1920 și 1930 odată cu acordurile de jazz. În 1910 se formaseră în Montparnasse o serie entretien-uri literare și artistice care îi adunau pe scriitori și pe pictori. Simboliștii se grupaseră în jurul revistei „Vers et Prose” – care organiza chiar saloane-ateliere, iar de numele lui Salmon se leagă incontestabil „Soireès de Paris” – o revistă dedicată mișcării artistice de avangardă, la care scria uneori și Apollinaire; câteva dintre numere au fost consacrate unor artiști ca Braque, Matisse sau Picasso. Ba mai mult, de boemă și de Montparnasse se leagă și „Școala de la Paris”- gruparea din care făcea parte Soutine, Modigliani și Chagall, spațiile de ateliere de la „La Ruche” care au completat fiecare, prin ofertele și culorile proprii, valențele boemei.

În viața boemei totul pare excesiv, elanurile nestăpânite, căderile subite și nemotivate în melancolie, entuziasmul dezlănțuit sau lacrimile. Soarta boemei a fost tristă și vitregă. Artiștii erau repudiați de societatea burgheză care în timpul vieții îi trata ca pe niște vagabonzi dar le pândea moartea pentru a le comercializa talentul. Ceea ce le ieșea din mâini era plin de ființă, de ideile, de simțurile și de concepția lor despre lume. Arta boemei franceze a rămas un prețios document referitor la modernism. Au existat, categoric, și legendele, cu mult mai interesante decât realitatea, dar poate nu la fel de intense. Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, și chiar până în pragul primului război mondial - de la poeții și artiștii cu lavalieră și lornion, de la simboliști și până la americanismele și acordurile de jazz care se auzeau în ultima perioadă la „Jockey” – Montparnasse-ul a reprezentat prin excelență fieful boemei pariziene. Cine merge astăzi în Montmartre sau Montparnasse caută urmele boemei și vine pentru a-i respira trecutul. Cândva poposise aici Chagall cu țărână rusească pe sandale, aici și-a consumat drama italianul Modigliani, un rezident îți va povesti cu siguranță cum bunicul său, chelner la „Dome” îi servea cu absint pe Salmon sau pe Picasso, ba chiar îți va indica scaunul preferat al lui Apollinaire, iar pe pereți privirea ți-e răpită de colaje întregi de fotografii alb-negru cu figurile boemei…Cu puțin noroc, afli și despre Kiki din Montparnasse, unul dintre modelele preferate ale lui Picasso, Modigliani, Derain sau Kisling. Fotograful Man Ray a imortalizat-o în filmul L’Etoile de Mer, primul film suprarealist, reprezentând-o cu un trandafir în dinți, iar fotografia a fost multiplicată în 300 000 de exemplare!  La origini o biată copilă a străzii, tipic pariziană în gesturi și atitudine, Kiki  a fost adorată ca regină a boemei, însă a  sfârșit – cândva, după cel de-al doilea război mondial – alcoolică și drogată. Viața ei a fost aidoma măreției și decăderii boemei din Montparnasse! Convoiul său funebru a semănat cu un cortegiu carnavalesc, cu o mare de coroane de flori înfășurate în panglici aurii: „La Jockey”, „La Dome”, „La Coupole”… o însoțeau toate, ca etape ale unei vieți boeme si rebele.

Ce datorăm boemei? Poate posibilitatea de a gândi dincolo de rigoarea unor formule consacrate, de a reacționa față de impostură, de a lăsa libertate totală pasiunii. Cu puțin timp înaintea morții sale, Vlaminck exclama amintindu-și de acea epocă fascinantă: „Ce mai cocktail! Ce spectacol ciudat și bizar făcea toată această adunare pestriță de mostre din toată umanitatea, reprezentată, cu mici excepții, de toate rasele globului! Fiecare dintre aceste personaje părea că a fost special ales ca unic specimen al țării sale… unii rași, alții bărboși, unii cu ochelari mari, negri, alții cu părul lung sau craniile lucitoare… Tăietura, culoarea și forma hainelor lor completa ciudățenia acestui tablou care ținea de music-hall și de un film cu Charlot!” (Jean-Paul Crespelle, Viața în Montparnasse, Ed. Meridiane, 1980, p.136)

Foto de pe paris1900.lartnouveau.com

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.