Un roman-fenomen

Din presă: În anul 2010 în cadrul campaniei „Chișinăul citește o carte”, care s-a transformat în „Republica citește o carte”, romanul Tema pentru acasă de Nicolae Dabija a fost împrumutat de la biblioteci de peste 100 000 de ori, fiind cea mai citită carte de beletristică națională din ultimii zece ani.” potrivit Elenei Vulpe, directoarea Bibliotecii „Onisifor Ghibu” din municipiul Chișinău. Romanul a devenit best-seller în Republica Moldova, cu peste 32 000 de exemplare vândute, în cinci ani de la apariţie.

 

Dar despre ce este vorba în acest roman cu un succes fenomenal?

 

*

 

În inima Siberiei, la orfelinatul din Nadrecinoe, un bărbat vine să caute un copil printre cei trei sute adunaţi acolo. Respectivii sunt pruncii prizonierilor din Gulag. Micuţii deprind aici spiritul de turmă, învaţă să muncească şi să îl iubească pe tovarăşul Stalin. 

Băiatul căutat se numeşte Mircea, iar cel care dă târcoale aşezământului din Nadrecinoe se dovedeşte a fi tătăl lui. Povestea care urmează este consemnată, peste ani, de acest fiu regăsit.

 

Mihai Ulmu (25 de ani) predă literatura la un liceu din satul basarabean Poiana. E vară (28 iunie 1940), anul şcolar se apropie de sfârşit, iar profesorul îşi ţine lecţia cu elevii din clasa a douăsprezecea. Se discută despre lirica eminesciană şi despre dragoste. Nitam-nisam, în sala de clasă intră un ofiţer care răspândeşte vestea „eliberării” (este vorba, de fapt, de invadarea Basarabiei de către ruşi, în urma pactului Ribbentrop-Molotov). Apoi aşază la loc de cinste, deasupra tablei, portretul eliberatorului Iosif-Vissarionovici. Peste noapte, cineva îi desenează ilustrului conducător nişte coarne şi o a doua mustaţă – veselă, inelată, avântată către frunte. A doua zi, se caută vinovatul. Profesorul îşi dă seama că „delictul” a fost comis de unul dintre absolvenţi, dar ia fapta asupra lui. E arestat, dus la sediul NKDV, pus sub acuzaţii obscure şi deportat în Siberia, într-o închisoare din Zarianka.

Va reveni acasă după 13 ani.

Înainte de a se despărţi de elevi pentru a merge la sediul NKDV-ului, le dictează o ultimă temă pentru acasă: A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!

Sursa foto:www.angelfire.com

 

Maria Răzeşu (18 ani), cea care schimonosise portretul lui Stalin, îl iubeşte în secret pe profesorul ei, Mihai Ulmu. După încarcerarea acestuia, fata ia drumul Siberiei să îl caute. Dă de urma lui, se angajează spălătoreasă în lagărul unde bărbatul este închis, iar la un moment dat îi înlesneşte o scurtă evadare. Când o revede şi, mai ales, când ea îi mărturiseşte ce simte pentru el, Mihai Ulmu îşi dă seama că o are în faţă pe Femeia îndelung visată şi aşteptată: până atunci, tânărul îi încropise în minte, din reprezentări feminine livreşti, o imagine idealizată. Cei doi rătăcesc prin taiga, visând să ajungă în Alaska – fie cu o barcă furată, fie cu o plută făcută de mâna lor, fie traversând marea pe-un iceberg. Soluţiile sunt – toate – înduioşător de fanteziste. Îndrăgostiţii se sărută pentru prima oară. Se căsătoresc în pădure, iar semnul legăturii lor sunt nişte inele din fire de iarbă. Fac dragoste. Cititorii vor afla la un moment dat că tânăra rămâne însărcinată.

 

După şapte zile, sunt prinşi. Mihai Ulmu este dus din nou la Zarianka; iar soţia lui – într-un lagăr pentru femei. Când Mariei îi vine sorocul, soţii fug din lagăre, pentru ca pruncul lor să vină pe lume în libertate. Maria naşte un băiat, Mircea. Mama lui îl creşte până la doi ani, după care cel mic e dus întâi la colonia-creşă din Iasnoe, apoi la orfelinatul din Nadrecinoe. La un moment dat, Mircea se îmbolnăveşte de tifos, Maria simte şi pleacă la el. Este împuşcată, rana îi va fi fatală, dar înainte de a se stinge izbuteşte să ajungă la copil şi să îl salveze.

 

Moare Stalin, iar deţinuţii sunt graţiaţi. Mihai părăseşte Zarianka, o caută pe Maria, iar după ce află că aceasta nu mai este, face tot ce-i stă în putinţă să-şi recupereze băiatul.

 

Împreună, tată şi fiu se întorc în Poiana. Foştii elevi ai lui Mihai Ulmu se adună în aceeaşi clasă în care se despărţiseră de profesorul lor. Are loc o ultimă lecţie de limba română. Elevii – acum maturi – îşi pregătiseră toţi tema pentru acasă primită în urmă cu 13 ani: A fi om în viaţă e o artă sau un destin?!

 

*

 

A doua ediţie a romanului Temă pentru acasă adună la sfârşitul cărţii nişte Aprecieri. Iată câteva dintre ele: „un roman demn de premiul Nobel” (editorul Daniel Corbu citat de Mihai Cimpoi; opinia reapare formulată de alţi cititori); „un eveniment cu totul remarcabil în beletristica românească; o strigare apolinică şi divină la ceruri, o istorie a tragicei noastre izgoniri din grădina Domnului asasinat” (Anatol Codru, academician); un volum „apropiat de profunzimea ideatică a unor autori precum Dostoievski, Borges sau Bulgakov” (Daniel Corbu, pe coperta a patra a volumului); „un Soljeniţân artist al românilor în evocarea cu atâta forţă de imaginaţie şi de recreare, cu atâta sugestivitate şi plasticitate, cu atâta capacitate de revelare şi de penetraţiune a atrocităţilor, a cruzimilor şi absurdităţilor regimului stalinist-totalitarist, în special proprii temniţelor siberiene – un iad pe pământ, mult peste cel imaginat de Dante cu celebra-i inscripţie pe uşă: Lăsaţi orice speranţă voi ce intraţi aici (Mihail Dolgan, academician).

 

Absolut nejustificată este exaltarea din afirmaţiile citate mai sus. Unele dintre ele  sunt folosite în mod abil în promovarea cărţii şi însoţesc în mediul online prezentarea ei: iscusită strategie de marketing; un caz flagrant de falsificare.

 

Îndeosebi ultima dintre aceste consideraţii nu are acoperire.

În primul rând, aşa cum este imaginată de Nicolae Dabija, închisoarea de la Zarianka aduce mai degrabă a tabără pionierească, decât a infern dantesc.

 

Zarianka este un orăşel de închisori pierdut în taigaua siberiană – un alt spaţiu carceral, unul nemărginit. Aici, peste o mie de bărbaţi ispăşesc crime politice (imaginare). E o URSS în miniatură, cu prizonieri de peste 129 de naţionalităţi. Noaptea, puşcăria este păzită de cincizeci de câini-lupi uriaşi.

Sursa foto:www.angelfire.com

 

Există la Zarianka, printre prizonieri, o elită. În primul rând – membrii din cercul filosofilor, foşti academicieni sau foşti universitari care se întrunesc în fiecare duminică, în timpul plimbărilor prin curtea penitenciarului, ca să împărtăşească idei. Unul dintre ei, Egor Sorokin – fost membru al Academiei de Ştiinţe a Imperiului Rus – e autorul unei teorii despre circularitatea timpului. Crede în existenţa unor lumi paralele şi în puterea omului de a migra de la o dimensiune la alta. Elaborează chiar o formulă ce facilitează călătoriile de acest fel. Într-o zi, prizonierul dispare inexplicabil din Zarianka.

 

Lumea deţinuţilor are un lider spiritual: evreul Ozea Mandelstam – devenit, dintr-un răsfăţat al regimului, o victimă a lui. E un rafinat scriitor, un filosof şi un vorbitor desăvârşit de latină. (Probabil că, imaginând acest personaj, autorul l-a avut în minte pe Osip Mandelştam, poet şi eseist rus, trimis în Gulag şi mort în 1938). Alte figuri reprezentative sunt preotul Ioan Floreski, condamnat pentru că s-ar fi opus mai-marilor bisericii care au dorit sanctificarea lui Lenin; şi-un lingvist – Iunin, ultimul vorbitor al unei limbi bizare – iugrina, bărbat cu vârstă matusalemică (Mihai socoteşte că ar avea cam 200 de ani).

 

În afară de eminenţe cenuşii, printre deţinuţi se găsesc: Jorj Odesa, un interlop a cărui ocupaţie aristocratică era să nu facă nimic; Baro – un „baron de ţigan”, fost erou, decorat cu cea mai înaltă distincţie a ţării; Noj – un călău care, neîndeplinindu-şi obligaţia de serviciu – refuză să îşi ucidă fiul – îşi pierde postul; un iakut păstor de furnici, un fel de vraci care invocă insectele devoratoare de ruine ca să înghită un cimitir al strămoşilor, ferindu-l astfel de ofensiva pângăritoare a buldozerelor. Şi alţii.

 

Asemenea personaje sunt aduse în scenă prin intermediul unor succinte fişe de existenţă, pentru ca apoi multe dintre ele să fie abandonate. Biografiile unor eroi rămân suspendate în materia narativă – ca nişte pagini de umplutură ce sunt.

 

Aşadar, deţinuţii din Zarianka alcătuiesc mai degrabă o adunare voioasă şi insolită, decât un  cortegiu de oprimaţi.

 

Apoi, anchetatorii lor şi alţi reprezentanţi ai autorităţilor sunt – majoritatea – indivizi cu profunzimi sufleteşti nebănuite.

 

Înainte de a fi închis, Mihai Ulmu este anchetat de un  NKDV-ist de vreo 30 de ani, delicat, cu alură aristocratică şi chip palid, care îşi pilea, fără să se grăbească, unghiile. Insul este capabil să vorbească despre piramidele din Egipt, despre premierele de la Opera vieneză, despre galeria moscovită Tretiakov. Prezenţa acestui personaj în roman îmi pare legitimă doar în măsura în care Nicolae Dabija vrea să facă pledoarie pentru comunistul cu faţă umană.

 

În aceeaşi categorie a anchetatorilor buni intră un băiat tânăr, care, cercetând-o pe Maria, „se bălbâia în faţa ei ca un elev scos la tablă cu lecţia neînvăţată”. Femeia vede în el o victimă a sistemului: „Erau amândoi prizonieri. Era şi dânsul o victimă.” 

 

O prizonieră printre prizonieri este şi şefa penitenciarului de femei, severa tovarăşă Skreab, „o bucată de cremene” animată de nostalgia unei vieţi tihnite: „Eu nu am fost căsătorită niciodată. Ca şi majoritatea femeilor de aici. Eram numite «călugăriţele lui Stalin». Dar destinul mi l-am ales eu. Şi nu învinovăţesc pe nimeni... De multe ori mă întrebam ce port în piept: o inimă sau un ceasornic? Ce-mi curge prin vene: sânge sau oţel topit?! Am fost toată viaţa militar până în vârful unghiilor. Iar eu... zise ea visătoare şi aproape şoptind... sunt din nobili. Interpretam «Lohengrin» de Wagner în clasa a doua de pension...”

 

De departe, cel mai reuşit personaj al romanului este colonelul Kudreavţev, şeful lagărului de la Zarianka.

Ofiţerul visase, în tinereţe, să se facă preot. Acum, suferea de un ateism „aproape religios”. Adolescent fiind, nu are răbdare să aştepte ca tânărul popă din satul lui să îmbătrânească, pentru a-l înlocui, şi îşi descarcă pistolul în el. Vestea despre fapta lui  Kudreavţev ajunge la Lenin, care îl răsplăteşte cu un post de militar.

 

Cu toate că îi dispreţuieşte pe intelectuali („Unicul lucru pe care îl ştiţi voi în această viaţă e să vorbiţi. Ce meserie mai e şi asta? Bă, voi sunteţi cu toţii căzuţi din căruţa vieţii, unul într-un fel şi altul – în alt fel. Ce s-ar face lumea dacă toţi ar gândi şi nimeni nu ar munci?! Paraziţilor! Vai de capul vostru! Cum vă mai ţine pământul?!”), Kudreavţev are apucături de om fin: pe cei morţi în temniţă îi duce la groapă pe muzică de Ceaikovski interpretată de o orchestră simfonică încropită în lagăr. Visează să aibă un teatru de operă. Scrie. Este capabil de consideraţii filosofice: „Deţinut M1-315 – îi spune lui Mihai Ulmu – n-am să-ţi permit să evadezi nici din tine însuţi, cu atît mai mult din temniţa noastră.” Vrea să schimbe faţa lumii. Este pasionat de oratorie, drept care organizează la Zarianka seminarii politice, pe parcursul cărora monologhează solemn despre morală, libertate, religie, rost în lume, închisoare, autoritate, scris, patrie. Cele mai savuroase panseuri se referă la mediul carceral: „Închisoarea... e o fereastră prin care privim spre viitor. Temniţa influenţează omul sub aspect moral. E necesar pentru o societate sănătoasă ca fiecare membru să treacă măcar pentru o perioadă cât de scurtă prin aceste şcoli de călire fizică şi morală a cetăţeanului... Închisoarea e o universitate a vieţii. Aici omul învaţă să trăiască în colectiv, prin colectiv, cu colectivul. Aici poporul ar trebui să se recicleze, în mod obligatoriu” etc. etc. etc.

 

Extraordinarul succes la public pe care îl are primul roman al lui Nicolae Dabija nu se datorează manierei în care autorul surprinde o dramă umană condiţionată istoric. Nu „romanul politic” din Temă pentru acasă e relevant; povestea de dragoste – scrisă într-o limbă română aleasă – entuziasmează. Chiar dacă din punct de vedere stilistic unele consideraţii despre dragoste alunecă în registrul emfaticului, cartea răspunde nevoii de candoare, de credinţă în ceva înalt a cititorului obişnuit cu o existenţă ternă. Deprinderea cititorului de a trăi substitutiv funcţionează în favoarea cărţii lui Nicolae Dabija.

 

Integrarea romanul într-un amplu program de lectură ce implică reţelele şcolare, influenţa autorului în mediul cultural basarabean, notorietatea acestuia şi surpriza pe care o produce neaşteptatul debut ca romancier al unui poet celebru susţin succesul cărţii.

 

Ca produs al unei strategii de marketing, romanul Temă pentru acasă de Nicolae Dabija este un model de reuşită, un adevărat fenomen.

Ca produs literar, este un best-seller mediocru.

Sursa foto: arena.md

 

Nicolae DABIJA (n. 15 iulie 1948) este scriitor, istoric literar, om politic, autor a peste cincizeci de volume de poezii, eseuri,  publicistică (unele traduse în engleză, italiană, rusă, ucraineană), autor de manuale şcolare.

În anii 1990 – 1994 şi 1998 – 2001 a fost deputat în Parlamentul Moldovei. În anii 1989 – 1991 a fost deputat în Sovietul Suprem al URSS. În această calitate a militat pentru legiferarea limbii române ca limbă de stat şi pentru revenirea la alfabetul latin, în Basarabia. Din perioada gorbaciovistă până în prezent este redactorul şef al săptămânalului Literatura şi Arta, publicaţie cu un rol decisiv în Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia de la sfârşitul anilor `80.

Din 2005 este președinte al Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, organizație neguvernamentală de cultură și drept, la care au aderat peste 150 de organizații culturale, uniuni de creație, asociații neguvernamentale. Este Membru de onoare al Academiei Române şi membru-corespondent al Academiei de Științe a Republicii Moldova.

A fost distins cu Ordinul „Steaua României“ în grad de Comandor – „pentru remarcabila sa operă poetică şi pentru implicarea sa în redeşteptarea spiritualităţii româneşti“. Deţine Medalia guvernamentală a României „Eminescu - 150 de ani de la naştere“ (2000), alte medalii şi premii. Este laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1988).

Primele două ediţii ale romanului Temă pentru acasă (ediţia I, 2009; ediţia a II-a, 2010) au apărut la Editura Princeps Edit din Iaşi. Ediţiile a III-a şi a IV-a au fost publicate în anii 2011-2012, la Editura pentru Literatură şi Artă

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.