Un preţios document de istorie literară

Înainte de a scrie acest text, am lansat pe Facebook o provocare cu un deznodământ previzibil. Am reprodus un fragment din Aglaia*, romanul despre care scriu azi, cerându-le prietenilor facebookişti să spună titlul cărţii. Ghicitorului îi promiteam o recompensă consistentă, intuind că probabilitatea de a primi un răspuns corect era extrem de mică: Cine mai citeşte literatură de secol 19? Cine să fi auzit de acest roman din Basarabia? Şi cine să fi ştiut despre ce este vorba în carte?

*

La şapte ani, Aglaia rămâne orfană de ambii părinţi şi e lăsată în grija unei mătuşi – înainte de a se stinge, tatăl ei o încredinţează acestei rude. Femeia îi dă o educaţie aleasă, îi sădeşte în suflet credinţa în Dumnezeu; îi cultivă virtuţi precum răbdarea sau dragostea de semeni; o protejează şi o iubeşte. Copila capătă o avere substanţială (şapte sute de galbeni), bani care urmează să fie folosiţi – o parte – pentru educaţia ei, urmând ca restul să-i rămână drept zestre. În testament, părintele Aglaiei avertizează că avutul acesteia trebuie să fie ferit de Iorgu Mârşăvesco (un văr de-al lui, plecat în străinătate), în eventualitatea în care respectivul s-ar întoarce acasă, spre a revendica moştenirea.

 

Mârşăvesco va apărea la un moment dat şi, în urma unor scamatorii juridice, va obţine atât custodia fetei, cât şi întreaga-i avere. Va dispune de banii ei după bunu-i plac; iar pe Aglaia o va creşte în condiţii de austeritate afectivă, secondat de o guvernantă acră, obraznică, autoritară.

 

Când fata mai creşte, unchiul îi angajează un profesor de ştiinţe – Viitoresco – un tânăr luminat. Cei doi se îndrăgostesc unul de celălalt, dar iubirea lor nu e făcută să dureze, căci bărbatul moare din... prea multă dragoste. La scurtă vreme după această întâmplare, Aglaia acceptă un măritiş de convenienţă cu Neguţătoresco, un protejat al unchiului ei. Mariajul va fi unul ratat. În cele din urmă, tânăra se îmbolnăveşte de oftică. Un fragment din finalul romanului induce o undă de incertitudine în legătură cu soarta femeii: „Aglaia încă n-a murit, fiindcă tinereţele ei, în sine, încă au foarte multe puteri, ca să [o]puie opoziţie boalei (...). Din zi în zi, însă ea acuma se trece[a] şi cine ştie dacă, în momentul de faţă, când se citesc rândurile acestea, ea nu îmbrăţoşază cenuşa scumpului ei Viitorescu, după care atât de mult scârbea, fiindcă boala aceasta încet, dar foarte adevărat, duce la mormânt şi, mai ales, pe tineri”.

 

*

 

Romanul începe în „stilul burghez”, de sorginte franţuzească (cf. Arta de a începe un roman, din Catastihul amorului...), cu fixarea timpului şi a spaţiului: „La anul 185...iulie 17 zile, pe la bariera (rogatka) mormintelor, întra în Chişinău o trăsură cu patru cai obosiţi şi înălbiţi de spumă.”

 

Sunt aduse în scenă, pe rând, câteva personaje – întâi, surugiul „plin de indiferenţie”. Apoi – „voiajorii” lui: Iorgu Mârşăvesco, un boiernaş de vreo 40 de ani; Aglaia, o copilă de vreo 12 ani; şi „o madamă” ca la 38-39 de ani, guvernanta fetei.

Fizionomiile acestora (şi ale celorlalţi eroi) le dezvăluie caracterele şi sunt realizate în spiritul analizelor lui John Caspar Lavater, inventatorul Artei de a studia fizionomia, invocat, de altfel, în carte.

 

Iorgu Mârşăvesco este „uscăcios, la stat de mijloc şi c-o fizionomie neagră şi posomorâtă. Are „un nas nu prea lung şi ascuţit” care „da dovadă că stăpânul lor trebu[i]e să fie cam egoist”. Buzele îi sunt „prea subţiri şi uscate, acoperite de nişte musteţe negre” şi surâd „cam hâtru”. În plus, pare „un om prea nevroz”.  

 

Înfăţişarea guvernantei are liniile „foarte aspre, care asprime se înmulţe[a] încă prin repegiunea bărbăţască şi hotărârile în mişcări”; „faţa ei, devreme îmbătrânită şi topită sub înrâurirea patimilor ce clocotea[u] încă înăuntru, da dovadă despre creşterea ei culeasă prin străini”. Părul femeii, prea devreme albit, e „văpsuit în negru”. Privirea-i trădează o considerabilă „încrederea în sine” şi statutul privilegiat din casa lui Mârşăvesco.

 

În sfârşit, pe chipul Aglaiei se întrevăd frumuseţea, melancolia, puritatea, agerimea şi graţia. Părul junei e negru, moale, des; fruntea – înaltă, ovală, foarte lină, iar sprâncenele-s arcuite. Are ochi căprii; obraz de „un color rumăn şi fraged”; buze „vişinii şi proporţionale” – mai exact: o fizionomie „plină de simetrie şi viaţă”.

Sursă foto: http://blogu.lu/exergy/index.php/2012/01/12/cine-te-a-pictat-pe-tine/

 

În volum mai apar puţine personaje (Viitoresco, mătuşa Aglaiei, tatăl fetei, nişte curioşi, un preot, un doctor ş.a), iar protagoniştii sunt creaţi antitetic.

Romanul este, pe de o parte, unul social – e reconstituită, vag, atmosfera citadină din Chişinăul secolului al XIX-lea; sunt creionate obiceiuri şi mentalităţi (unele personaje sunt pozitiviste şi cinice; altele – umaniste şi/ sau mistice).

Apoi, în carte sunt vehiculate consideraţii etice, filosofice şi literare.

Câteva exemple:

Despre suflet şi trup – „Nu e bine, în adevăr, când trupul e [ia] preponderinţă asupra sufletului – atuncea omul s[e]amănă la un monstru; dar e rău când şi sufletul preponderează asupra trupului mic, încă neformat bine”.

Despre libertatea omenească – „Una este legea libertăţii, impusă cugetului omului, şi alta este legea atârnărei prin care se ocârmu[i]eşte tot universul, la un loc cu animalele, afară de om. Libertatea animalelor şi voia lor fiind supusă acelei atârnări, niciodată nu pot păşi mai departe de hotarul acest vecinic.”

Despre roman, personaje şi cititori: „Pentru a înainti istoria aceasta ş-a urma după eroii noştri, trebuie, pentru lămurirea viitoarelor fácturi, a ne întoarce pentru puţin timp înapoi. Aceasta noi facem ca, pe o parte, cetitorii să aibă {în}deplină idei[e] despre haracterele persoanelor ce ne stăruim a descri, iar pe de alta, ca istoriia asta ce va purta poate nume de roman în deplin, să răspundă precum numelui său, aşijderea şi aşteptărilor cetitorilor.”

Pe de altă parte, în Aglaia există o intrigă erotică: înduioşătoarea şi previzibila poveste de dragoste a orfelinei şi a lui Viitoresco. E o iubire pură, un amestec de devotament şi de pasiune reprimată.

O scenă cu o mare încărcătură emoţională e cea în care cei doi îşi mărturisesc trăirile:

EA: „Păn când va circula în toate vinele trupului meu cei de pe urmă picătură de sânge, păn-atunci iubirea me[a] cătră tine va fi, pot să zic, pipăitoare, iar după strămutarea me[a] dincolo – acolo simţirea aceea, după feliul şi natura sa, va priimi o formă mai înaltă – mai sfântă, existând vecinic în lumina acei nepătrunsă de ochiul omenesc.”

EL: „...în curgerea vorbei D-lei, înlăuntrul meu s-a petrecut o viaţă întreagă. Aceea ce am simţit eu, mi se pare, nici odată nu se va mai repeta mai mult. Eu te iubesc şi te iubesc aşa, încât nici însuşi moartea n-a fi în stare a ne despărţi.”

Apogeul dragostei lor e atins în îmbrăţişarea de dinaintea morţii tânărului: „Aglaia s-a grăbit să-i îndrepte capul pe pernă ş-a rămas plecată vr’o câteva minute fără mişcare pe fruntea lui. Momentul acesta era cel mai înalt şi mai sfânt în viiaţa lor”.

Pe patul de suferinţă, vegheat de Aglaia, Viitoresco se simte dator să emită judecăţi revoluţionare, textul căpătând astfel accente false: „În contra nerespectului, tinerimea ş-o ridicat steagul său ş-a provocat la răzbel putregiunea despre care am vorbit. Seminţiile acele proaspete mărg înainte, înboldite de înalte presimţiri, spre a întâlni o nouă soartă, care a testat-o omenirei de pe cruce Dumnezeiescul Reînnoitor, iar oamenii ca moşul D-lei samănă la nişte creaturi prea mizerabile, care atrag nu meprizul tinereţei, ci jelea lor, fiindcă nu se pot urca la demnitatea şi recunoaşterea driturilor sale morale.”

Stilistic, romanul e scris într-un registru preponderent colocvial, apar sporadic termeni de sorginte rusească, plus unele franţuzisme ori calchieri ale unor cuvinte şi expresii din această limbă.

*

Şi totuşi: Ce are atât de special acest roman niţel naiv, de numai optsprezece capitole?

Ei, bine – povestea apariţiei lui!

Manuscrisul a fost descoperit de istoricul Ion Varta în arhivele Ministerului de Externe al Imperiului Rus din Moscova. Îi lipsea foaia de titlu, conţinea 370 de pagini şi era redactat cu un alfabet de tranziţie – cu litere latine şi ruseşti, nu doar chirilice. Autorul lui este, probabil, un basarabean care ar fi avut legături cu Ministerul Afacerilor Externe. Identitatea acestuia rămâne, până azi, necunoscută, cu toate că s-au făcut eforturi considerabile de a fi stabilită cu precizie.

 

La cititori, textul ajunge în 1996, datorită editurii ARC. Titlul cărţii este ales de editori. În 2008, apare ediţia a doua a romanului, cuprinzând pe lângă textul de bază şi studiile critice care i-au fost consacrate de către Mircea Anghelescu, Dan Mănucă, Ion Varta, Nicolae Manolescu, Pavel Balmuş.

În ce priveşte datarea, s-a convenit că romanul ar fi fost redactat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea: fie în perioada 1860 – 1862 (Ioan Varta); fie între 1860 – 1865 (Pavel Balmuş); fie în intervalul 1850-1880 (Dan Mănucă).

Între 1860 – 1865, la noi apar Misterele căsătoriei de C. D. Aricescu (roman de moravuri, cu personaje similare din punct de vedere tipologic celor din Aglaia); Don Juanii din Bucureşti de Radu Ionescu (carte publicată iniţial fără precizarea autorului, fapt ce dă naştere unor discuţii privind paternitatea acesteia); Misterele Bucureştilor, de G. Baronzi; Elena lui Dimitrie Bolintineanu („roman original de datine politic-filozofic” cu care Aglaia se asemănă inclusiv prin faptul că pune în circulaţie ideea emancipării femeii), Ciocoii vechi şi noi de N. Filimon (1863) ş.a.

Cu toate stângăciile evidente, Aglaia nu face notă discordantă faţă de aceste scrieri – unele, mai ample, mai complexe şi cu personaje mai bine articulate. Romanul basarabean le este similar din punct de vedere tematic şi din punctul de vedere al tehnicii narative.

Aglaia este – după spusele lui Nicolae Manolescu – „unul din cele zece romane româneşti (s.m.) duse la bun sfârşit” în epocă. E un text relevant pentru scrisul în limba noastră în această parte de ţară românească, o sursă de studii lingvistice şi un preţios document de istorie literară.

 

(*Aglaia, Roman anonim din secolul al XIX-lea – ediţia a II-a, coordonare, îngrijirea textului, notă asupra ediţiei, glosar: Pavel Balmuş, Editura ARC, Chişinău, 2008)

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.