Trandafirul negru

1.

Îmi amintesc cu exactitate momentul, mă aflam în Bursa și mă îndreptam spre un chioșc ca să cumpăr țigări  cînd, fără nicio legătură cu locul în care mă aflam, m-a străfulgerat senzația că nimic din ceea ce se întîmpla în acele zile searbăde nu era întîmplător. Coborîsem din autocar, grupul  de turiști  în frunte cu ghidul  se îndreptase spre bazar, iar eu rămăsesem singur în piața pustie, pe pavajul din dale strîmbe de granit cenuşiu. După aerul răcoros din autocar, zidul de caniculă te izbea aproape material. Soarele amiezii lansa sulițe dogoritoare spre ţeasta mea, erau cel puţin patruzeci de grade la umbră, iar  singura protecție  oferită de cei trei-patru platani desfrunziți din scuar, o fluturare palidă de dîre albăstrii întinse peste solul crăpat de arșiță, cu greu putea fi descrisă ca umbră. Am scos ultima țigară din pachet și, înainte de a o aprinde, am băut ultimele înghițituri de apă călduţă din flaconul de plastic, ca să scap de amăreala  lăsată de tutun în gură. Masa incadescentă, din calcar răscopt, gălbui,  a moscheii Orhanyé tremura în aerul încins, încadrată de siluetele  chiparoșilor de un verde intens, aproape negru, conturată de movilele lespezilor funerare , îngropate pe jumătate în buruienile uscate ale vechiului cimitir osmanliu,  totul pe fundalul verde-prăfuit al culmilor Uludagului.
 Pe alee au trecut pășind șontîcăit două femei, cea mai vîrstnică avea chipul ascuns sub o broboadă lungă, neagră cu ciucuri și se sprijinea greoaie de brațul celeilalte, care purta o năframă din caşmir smaraldin,  înfăşurată deasupra rochiei din catifea albastru-intens care o acoperea de la gît pînă la glezne. M-au privit pe furiș, în timp ce se depărtau,  fiind probabil o apariție  exotică şi caraghioasă, așa cum stăteam acolo în plin soare, costumat în bermude şi un tricou şifonat, cu picioarele goale în sandale, la fel cum apăreau ele în ochii mei. Am căutat un coș de gunoi în care să arunc chiștocul, dar în cercul de piatră  nu se aflau decît două bănci incomode din beton urît, zgrunțuros, așa că am strivit mucul sub călcîi și, cu albastrul de peruzea al rochiei turcoaicei vibrînd încă pe retină, m-am îndreptat încet spre șirul de tarabe din placaj din latura sudică a piațetei.
”Cigarettes, malboro?!” l-am întrebat pe băiatul smead, cu pomeții ciupiți de acnee care picotea dinaintea unei tejghele ticsite cu mătănii din abanos, medalioane din lapis-lazuli, brățări din cositor aurit, şiraguri de perle false, baticuri de cașmir și teancuri cu ilustrate  viu-colorate.
” No sigaret”, a bălmăjit el cu un glas gutural strivind consoanele în cerul gurii.
O muscă albastră i s-a rotit sîcîitoare în jurul frunții. După ce a alungat-o  cu palma, a repetat: ”no sigaret, mister, suvenir, very cheap suvenir!”
Mi-a întinse un „nazar boncuk”, ochiul Fatimei, de un ultramarin intens:
” Very cheap, ten dolars, very good nazarlik amulet, for good luck!”
M-am întors spre autocar, verificînd cu privirea dacă grupul se întorsese sau nu,  şoferul picotea sprijinit cu coatele de volan, dar el mă trase de mînecă:
” Eight dolars, only eight dolars for you!”
Am ridicat din umeri:
” No, thank you, I want a pack of cigarettes!”
Băiatul s-a aplecat sub tejghea, de unde a scos un pachet mototolit de camel și mi l-a întins cu un zîmbet larg, mai curînd un rictus în care politețea se amesteca vizibil cu dezamăgirea.
În acel moment o umbră vie s-a aplecat peste umărul meu drept. Am tresărit în timp ce un parfum amărui, cald mi-a inundat nările și i-am auzit vocea joasă, uşor răguşită.
” Nu aveți să-mi schimbați și mie zece dolari? Am vrut să cumpăr o sticlă de apă, dar vînzătorul n-avea să-mi dea rest!”
Irișii ei cafenii, catifelați, cu irizări verzi-aurii mă fixau întrebători şi mi-au trebuit cîteva clipe să o recunosc. În cele şapte zile petrecute în excursie n-o remarcasem deloc, o prezenţă oarecare amestecată în grupul de turişti, nu schimbasem o vorbă, reţinusem doar că era singură şi tot drumul, de la Edirné pînă la Izmir, dormise încovrigată pe două scaune sau admirase în tăcere, din goana autocarului, peisajul, cu căştile unui walkman vîrîte în urechi.
„ O clipă, m-am bîlbîit surprins, să văd dacă am mărunt!”
Mi-am deschis portmoneul şi am întins băiatului o bancnotă de zece dolari. El a pipăit-o precaut, a privit-o lung în bătaia soarelui incandescent, apoi mi-a întins restul, patru bancnote mototolite de un dolar şi un pumn de monede din aramă coclită. Am început să triez banii, iar cîteva lire mi-au scăpat din palmă şi s-au rostogolit, clincănind vesel, pe pavaj. Ne-am aplecat amîndoi să le culegem şi degetele ni s-au atins. Avea mîinile uscate şi fierbinţi, senzaţia familiară ca atunci cînd pipăi o epidermă încinsă de febră, iar cînd s-a ridicat, eu rămăsesem ghemuit scotocind o monedă înţepenită înttre pietre, i-am admirat într-o străfulgerare, lent  filtrată printre gene, pe sub tivul fustei lungi din doc cenuşiu, gleznele suple, nervoase, cu tendoane puternice şi pielea arămie.
„ Şi mie mi-e sete, nu vrei să bem un ceai? Cred că grupul întîrzie la cumpărături şi...”
Am arătat cu un gest vag spre terasele înşirate în penumbră, lîngă intrarea în bazar.
Buzele ei crăpate, cărnoase și delicat arcuite, s-au strîmbat într-un zîmbet ironic:
„ Da, avem timp, cred că tipele alea răscolesc toată marfa de pe tarabe, aş bea un ceai, de ce nu?”
Băiatul cu suvenirurile alergă după noi cîţiva paşi, fluturînd pachetul de camel şi strigînd:
„ Mistăr, mistăr, sigara, turkish sigara!”
Ne-am aşezat pe o băncuţă îngustă din lemn afumat, lustruită de turul miilor de pantaloni care se aşezaseră acolo, umăr lîngă umăr, iar un bărbat între două vîrste, chel, corpolent, cu o mustaţă neagră tunsă scurt sub nasul impunător, pesemne patronul ceainăriei, s-a îndreptat spre noi cu un zîmbet larg întipărit printre cutele obrazului.
„ Salep, dondurma, sorbet, kahve?”
Am ridicat din umeri, confuz:
„ Dondurma?”
„ Aiscrim, very good turkish aiscrim!”
„ No, no, thank you, only two tea, please...cay, black tea!”
Mă stingherea faptul că nu puteam să-i văd faţa decît din profil: obrazul drept ars de soarele anatolian, nasul lung şi fin, gura nervoasă, fruntea bombată şi bine proporţionată printre şuviţele de păr castaniu decolorat şi, neştiind ce să spun, am îngăimat:
„ Eu sunt Andrei, mai bine mai tîrziu decît niciodată...”
S-a întors mirată, apoi a rîs scurt şi mi-a întins mîna îngustă, cu falange fine.
„ Îmi pare bine, Andreea...”
Patronul ceainăriei s-a întors repede, purtînd cu dexteritate în mînă o tavă din aramă încrustată cu arabescuri.
A aşezat dinaintea noastră pe masă două păhărele aburinde, prinse într-un felegean tot din aramă patinată şi un castron  plin cu seminţe de fistic, stafide şi alune.
„ Bon apetit, lüften, servis pliz, tu ti for iu!”
Ne-a urmărit cu un zîmbet bonom cum sorbim lichidul fierbinte şi dulce, opărindu-ne buzele.
„ Brusa’ nin en iyi cay, ză best ti from Brusa!” a pălăvrăgit el jovial învăluindu-ne cu o privire protectoare.
Am dat din cap, sorbind de data asta cu precauţie, într-adevăr ceaiul era delicios, dulce dar aromat şi, odată cu transpiraţia ce-mi năpădea toţi porii, mi-am simţit tot corpul răcorit.
„ Fransiz, alman, rusca?” a întrebat din nou turcul, cu o nedisimulată curiozitate în glas.
„ Romen, România” l-a lămurit Andreea ronţăind alune şi fistic din căuşul palmei.
„ Aaa, romen, Romenia, Hagi, Galatasaray futboler,  büyük futbolku, ză best !” a exclamat turcul bucuros că găsise un subiect de conversaţie.
După ce am plătit, lăsînd un bacşiş generos, ne-am ridicat şi, privind din nou spre autocar, unde şoferul dormea de-a binelea acum, tolănit pe speteaza scaunului, cu gura deschisă, am întrebat:
„ Văd că n-a sosit încă grupul...dacă tot avem de aşteptat şi tot suntem aici, ce ar fi să vizităm moscheea lui Orhan?”

2.

În autocar, m-am aşezat pe scaunul din spatele ei dar, după ce zarva celor din grup s-a stins, iar şoferul a accelerat ieşind din oraş  şi virînd  spre o şosea pustie, prăfuită şi plină de hîrtoape, n-am apucat să îi adresez prea multe cuvinte. O cucoană planturoasă, cam la patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, cu pieptul mare şi părul cîrlionţat şi vopsit în roşu tizian, o antrenase într-o conversaţie plictisitoare. Ea îi răspundea monosilabic, dar politicos, în timp ce femeia aceea vulgară o potopea cu flecărelile ei, scuturîndu-şi, odată cu hurducăturile caroseriei, cărnurile abundente,  brăţările şi cerceii mari din aur roşcat. M-am mulţumit să-i admir spatele, umerii şi ceafa fragilă, acolo unde şuviţele castanii strînse în coadă de cal delimitau o zonă neatinsă de soare, acoperită cu puf incolor.
S-a întors o singură dată spre mine, cu o expresie misterioasă pe chip şi o privire neaşteptat de serioasă sub sprîncenele încruntate, ca să mă lămurească:
„ Simpatică foc, doamna Marcela, e dentistă, a cumpărat tare ieftin, mult aur turcesc din bazar, bun de îmbrăcat dinţii clienţilor cu bani, de acasă!”
„ Juma de kil, a întărit ţoapa aia, plus bijuteriile pentru mine, de cel puţin o mie de dolari!”
Deabia la Yalova, cînd autocarul a fost urcat pe feribot, iar cei din grup s-au aşezat docili, ca oile, în saloanele de sub punte, am apucat să vorbim. Am suit în fugă scările de metal şi ne-am aşezat pe puntea superioară, deasupra ciocului din metal al provei. Valurile prindeau în amurg o nuanţă oţelie, de lamă făurită în atelierele Damascului, iar cerul se colorase într-un violaceu mătăsos, striat cu dîre largi, trandafirii. Am privit-o un timp din profil,  cum stătea în bătaia brizei, ca un ornament în formă de sirenă prins pe etrava vaselor de corsari, cu obrazul plesnit de stropii săraţi, cu şuviţele părului întunecat biciuite de rafalele vîntului de larg, cu ochii aţintiţi spre dunga orizontului, acolo unde culorile mării se amestecau cu cele ale cerului, într-o fîşie de un verde-fosforescent ireal.
Cînd s-a întors, am aruncat chiştocul în spuma murdară de motorină a siajului şi, cu inima bătîndu-mi dureros în cușca coastelor, ca un naufragiat care sare în gol de la bordul ambarcaţiei avariate, am cuprins-o în braţe. Buzele ei aveau gust de sînge şi sare, iar parfumul inconfundabil, amărui-dulceag şi cald, distilat din porii  pielii ei de brunetă, mi-a inundat tot trupul.
„ Ce aveai de discutat cu ţaţa aia?” am întrebat după s-a desprins din îmbrăţişare.
„Poate o să te şocheze ce-am să-ţi spun, dar o găsesc interesantă, realmente interesantă...ştii, ca pe o investiţie sigură pe termen lung!”
Tremura şi i-am întins jacheta mea, cuprinzîndu-i din nou umerii.
„Şi-acum ce facem? Mai avem trei zile din excursie, două nopţi în Istanbul, una pe drumul de întoarcere!”
Şi-a strîns din nou părul, părea din nou o fetişcană fără vîrstă, plăpîndă sub braţul meu şi a rînjit, acesta este cuvîntul, un rictus de răutate, arătîndu-şi canini albi și ascuţiţi, ca ai unui animal de pradă.
„Nu ştiu ce ai tu de gînd să faci, dar eu rămîn să trîndăvesc în Istanbul vreo două săptămîni!”
Am făcut un calcul rapid în minte. Economiile mele, vreo o sută şi ceva de dolari, plus un pumn de lire turceşti,  de-abia îmi ajungeau să dorm trei zile la un hotel de două stele, nici vorbă să mă lăfăi într-un stabiliment luxos, room-service, saună, răcoritoare şi fructe la discreţie. M-a cuprins o stare de neliniște, o senzaţie care mă încearcă adesea cînd invit undeva o femeie frumoasă şi îmi fac confuz calculul ce să comand ca să pot achita nota. Probabil că mi-a simţit jena, fiindcă a adăugat în şoaptă, pe un ton suav, dar complet neadecvat vorbelor pe care le susura:
„ Nu-ţi fă griji, de-aia există în fiecare grup cîte-o Marcelă...va plăti ea toate cheltuielile, pentru amîndoi!”
Brusc canavaua mătăsoasă a  mării s-a întunecat, iar prin pîcla înserării am văzut o întindere vălurită, întretăiată de moviliţe  neclare recompusă de miile de torţe minuscule pîlpîind printre minaretele cît degetul.
„ Ai de gînd să...eşti o...doar nu ți-ai pus în gînd să...” m-am bîlbîit cu ochii aţintiţi spre Istanbulul care se întindea misterios spre noi, printre colinele pătate de întuneric, între braţele mării.
A rîs cu poftă, arătîndu-şi toţi dinţii şi cerul gurii roz ca al felinelor, răsfrîngîndu-şi buzele într-un tic care începea să-mi devină familiar.
„ Ooo, ba da, am de gînd să-i fur tot ce are. Aurul e într-un gentoi din piele neagră cu lacăt, dar nu am nevoie de o cheie să-l deschid ... doar o clipă de neatenţie, cînd poimîine ne vom lua bagajele de la hotel, în drum spre autocar. Dacă nu vrei să mă ajuţi, nicio problemă, sunt obişnuită să mă descurc singură!”
Tot ce învăţasem despre cinste, onestitate, respectarea celei de-a opta porunci mi s-a învălmăşit în minte, iar cînd braţele ei subţiri mi-au cuprins din nou gîtul şi buzele cărnoase s-au apropiat de gura mea, am bîiguit, învins de zvîcnetul sîngelui în piept:
„ Te ajut, rămîn cu tine, spune-mi doar ce trebuie să fac!”

3.

A mers mult mai simplu decît mă aşteptam. De fapt, n-am avut mare lucru de făcut decît să-i spun ghidului că rămîn. Mi-a înapoiat paşaportul, asta era cică regula în agenţie, pentru a preveni furtul sau pierderea documentelor,  iar eu i-am vîrît în palmă o hîrtie de douăzeci de dolari cu care şi-a frecat vesel fruntea, ca un turc get-beget.
„ Mult noroc, un sejur plăcut în continuare, mi-a spus vesel, şi să vă bucuraţi de Istanbul....dacă e vreo problemă aveţi aici numărul de telefon de la consulat...”
Am urcat în camera Andreei şi am găsit-o aşezată pe pat, în penumbră, cu storurile ferestrei trase, preocupată să introducă un şperaclu în broasca unei genţi pătrăţoase, cu pereţi groşi din piele neagră.
„ Gata, au plecat, am spus întinzînd braţele spre trupul ei, da’ nu crezi că îşi va da seama că îi lipseşte geanta şi va întoarce autocarul?”
Nu şi-a ridicat capul şi închizătoarea a ţăcănit scurt, învinsă.
„Mă crezi o amatoare? În timp ce tu îi cereai adresa cabinetului, eu i-am strecurat între bagaje o geantă identică, burduşită cu cartoane şi polistiren.”
A revărsat conţinutul genţii pe cearşaf, un morman de verighete, ghiuluri şi cercei cu toarta groasă, luceau sub pîlpîirea veiozei. Şi-a vînturat rîzînd degetele prin el, apoi a luat un cleşte din oţel şi, cu o mişcare de expert, a rupt în două un inel gros. Din cele două jumătăţi, ca dintr-o ţeavă plesnită s-a scurs un firicel de colb fin. A luat alte cinci-şase bijuterii şi le-a sfărîmat pe rînd. Erau goale toate pe dinăuntru, o pojghiţă de aur umplută cu nisip ca să tragă la cîntar.
„ Fire-ar a dracului de tîmpită, a luat ţeapă, a cumpărat nisip de mii de dolari!”
Totuşi, scotocind prin compartimentele genţii a găsit un pandantiv de aur cu rubine veritabile,  două verighete din platină, care nu păreau contrafăcute şi şapte bancnote de cîte o sută de dolari.
M-am îndreptat spre fereastră şi am deschis-o larg, deşi din stradă urca peste zidurile ieftine, din BCA, placate cu imitaţie de travertin, urcau valuri de aer încins, înăbuşitor . Sub noi, pe asfalt roiau sute de automobile învăluite în fumul albăstrui al gazelor de eşapament. Dinspre Bosfor a răsunat sirena unui cargou mătăhălos, care a făcut să zăngăne geamurile şubrede.
Andreea a strîns cojile de aur şi bijuteriile într-un săculeţ de pînză, a tăiat geanta în bucăţele cu un briceag şi a îndesat resturile în coşul de gunoi. Banii mi i-a întins mie, spunînd simplu:
„Hai să ne cărăbănim de aici. Avem cîteva ore să dispărem în Istanbul, ceea ce nici nu-i prea greu ...asta în varianta că toanta îşi verifică tezaurul înainte să ajungă în vamă, la Edyrné !”
„ Unde mergem, în alt hotel?!”am întrebat-o subjugat de ochii ei catifelaţi, scînteind de veselie ca a unui copil ce a făcut o boroboaţă şi nu se teme de consecinţe.
„ Nu, mergem la Eyüp, într-un loc pe care-l ştiu şi închiriem o căsuţă cu grădină...ai să vezi, o să-ţi placă!”

4.

Nu ştiu ce înfăţişare are Paradisul pentru un muritor de rînd, în amintirea mea el ia conturul unor imagini exotice şi melancolice, fără obstinaţie, în acelaşi timp: cabana din lemn alb, scorojit de sarea Bosforului, înconjurată de o grădină mică dar ticsită cu portocali, rodii, smochini şi tufe de leandri înfloriţi, ascunsă  de ochii curioşilor de coroanele maiestuoase ale unor platani seculari. Nu trecea nimeni pe drumul neasfaltat, foarte rar se auzea motorul vreunui automobil sau al unei şalupe, iar în restul caselor de vigeliatură nu locuia nimeni în acel sfîrşit de august torid.
 În fiecare dimineaţă, tolăniți în pat, ascultam vuietul mării şi ţipătul pescăruşilor, iar seara urcam pe terasa întinsă pe jumătate de acoperiş şi, înlănţuiţi, admiram în tăcere luna şi stelele răsărind deasupra  ruinelor întunecate ale fortificaţiilor bizantine şi oglindindu-se palide, printre zdrenţele vineţii ale norilor, în Cornul de Aur.
E ciudat să locuieşti pentru cîteva săptămîni într-un oraş pe care nu-l cunoşti, dar asupra căruia ai avut mereu o percepţie plină de fantezii şi, odată ce l-ai părăsit, să-ţi rămînă întipărit în minte şi în suflet ca un loc dureros de familiar pentru toată viaţa.
Toate clipele petrecute în Istanbul mi s-au imprimat în mintea cu farmecul detaliilor blurate, în sepia, ale unei fotografii vechi, iar restul lumii nu era decît un decor, uneori fad, alteori viu colorat, al întîmplărilor prin care am trecut.
Cînd am ajuns la Eyüp se lăsase seara,  tot cerul se colorase în trandafiriu, o nuanţă diafană, ca un voal de mătase, siluetele întunecate ale minaretele se decupau ca umbrele teatrului karaghioz pe fundal şi se răsfrîngeau fărîmiţate în apele portocalii ale Bosforului. Am aruncat puţinele bagaje pe care le aveam şi am urcat scările spre etaj purtînd-o în braţe. Rîdea ca o fetişcană, ţipînd că am să o scap şi-am s-o umplu de vînătăi, dar cînd am ajuns în dormitor şi-a înfipt unghiile în umerii mei şoptind brusc intimidată: „ fii blînd cu mine, nu-mi plac bărbaţii prea siguri de ei, care se aruncă asupra femeilor ca nişte cîini asupra unor căţele cuprinse de călduri”.
După prima noastră noapte de dragoste, m-am repezit în piaţă, am cumpărat fructe, iaurt, miere şi pîine proaspătă şi i-am dus Andreei micul dejun la pat, împreună cu un boboc de trandafir purpuriu întunecat.Am repetat gestul în toate dimineţile cît am locuit în Eyüp, de fiecare dată acelaşi soi de roză cu petale cărnoase, colorate ca brocartul veşmintelor de ceremonie ale sultanilor, beizadelelor şi paşalelor. Ne plimbam prin livadă, rupeam smochine şi rodii şi le împărţeam carnea dulce între buzele noastre flămînde de dragoste, sau rătăceam ţinîndu-ne de mînă pe ulicioarele vechilor cartiere, cu case din lemn înnegrit, printre zidurile albicioase din paiantă ale geamiilor  dărăpănate, a căror nuanţă de fildeş contrasta cu flăcările întunecate ale chiparoşilor. Orele se scurgeau leneşe sau dimpotrivă, curgeau torenţial în încleştarea trupurilor goale, asudate de amor,  întrerupte doar de scurte vizite prin Istanbulul turistic, cînd ne înşiram anonimi în turma curioşilor dinaintea porţilor de la Dolmabahce, Hagia Sofia sau Suleimanlyie.
Totuşi, erau momente cînd, după ce ne consumam clipele de dragoste exuberantă, rămînea absentă, trîntită pe canapea, cu bărbia sprijinită în palmă sau cu faţa ascunsă, întoarsă spre depărtările pitoreşti, în timp ce eu vorbeam. Am surprins-o odată vorbind la telefon pe furiş, iar cînd a terminat, mi-a explicat cu un fel de jenă „vorbeam cu maică-mea, e bolnavă” deşi nu-i cerusem nicio explicaţie. Altădată, provocase o ceartă stupidă, găsindu-mi agenda în care îmi notasem locurile vizitate în timpul excursiei şi scrisesem cîteva rînduri impresii naive sau reflecţii personale.
„Ce-i asta, a ricanat zeflemitoare, ţii un jurnal?”
„ Da, ţin un jurnal de călătorie, am ripostat, te deranjează? N-avea frică, n-amintesc nimic despre furt!”
Mi-a smuls caietul din mînă şi-a început să-l frunzărească şi să citească frămîntîndu-şi buzele.
„ Da’ asta ce-i? Eyüp e o oază de linişte, un paradis terestru pentru orice suflet obosit de rătăcirea printr-un Istanbul sufocat de mirajul gloriei apuse?”
Am făcut o mutră jenată, iar ea a rupt cîteva foi şi m-a privit cu dispreţ, cum priveşti o jivină dezgustătoare, dar nepericuloasă:
„ Eşti idiot, eu mă strădui să şterg toate urmele, să ne facem nevăzuţi, iar tu, ca un adolescent tîmpiţel care scrie bileţe de amor iubitei, ce faci? Dacă dă cineva de jurnalul tău şi-l duce poliţiei, la asta te-ai gîndit? De ce nu te duci direct la autorităţi, ca să mă denunţi?”
Asemenea momente erau tot mai dese, ne reproşam tot felul de nimicuri, iar neîncrederea se insinua între noi, ca un sloi de gheaţă ascuns într-o cupă cu sorbet de portocale.
Într-o seară, aşezaţi într-o ceainărie pitorească din piaţa Taksîm, am întrebat-o:
„ De ce dintre toţi m-ai ales pe mine?”
M-a privit mirată, sau s-a prefăcut că nu înţelege.
„ Cum de ce? Erai singurul din grup care n-avea remorcă... exceptîndu-l pe domn profesor, moşu’ ăla pensionar, proaspăt văduv, care se smiorcăia mereu după nevastă-sa!”
M-am aplecat peste ceştile goale şi lumînarea parfumată care ardea între noi şi i-am prins palmele între ale mele. Erau de data asta palide şi reci ca şi cum răsuflarea iernii le-ar fi îngheţat sîngele.
„ Nu, serios, de ce m-ai ales pe mine?”
Întrebarea mea a rămas suspendată, fiindcă pe stradă trecu un grup de adolescenţi, cocoţaţi pe nişte scutere, iar unul dintre ei, îmbrăcat într-un tricou alb, transparent care ne privi sfidător din şa şi ţipă răspicat, stîlcind vocalele într-un accent cîntat, de interpret în telenovele:
„ Ah, dragoste, dragoste, ce dulci e buzele femeii mele!”
Andreea a rîs amuzată de cuvintele lui, dar eu am tresărit auzind un istanbulez vorbindu-mi limba, deşi era o simplă coincidenţă, ştiam că-n marele bazar se învîrt destule puşlamale care o rup în ungureşte, ruseşte sau româneşte. Mă pomeneam adesea că sunt gelos pe zecile de bărbaţi de toate vîrstele, puşti cărora abia le mijiseră tuleiele sau dimpotrivă, inşi mustăcioşi, toţi o sorbeau din priviri, dar de data asta se petrecea ceva mult mai intens, ceva inexprimabil şi profund, de parcă întreg Istanbulul,  cu toate pietrele ruinelor sale bizantine, cu arcele mizhrabelor placate cu faianţă şi minaretele argintate de lună, odată cu miile de siluete foind prin labirintul străzilor, prin scuaruri şi-n viermuiala marelui bazar,  prin valurile de plumb topit ale Bosforului sub furtună şi cablurile suspendate ale podului Al Fatih conturînd arabescuri de oţel în apă, tot oraşul palpitînd mut, închistat într-o melancolie profundă, maladivă şi resemnată, de care mă legasem într-un mod definitiv şi inevitabil, complota să mi-o răpească.
„Uite ce e... problema noastră e că banii îs pe terminate! Cred că eşti de acord să păstrez o rezervă pentru biletul de avion, s-o pot şterge de aici!”
Vocea ei suna rea, fals degajată, întreruptă de claxoanele microbuzelor maxi-taxi, deşi încerca să-i imprime o intonaţie de veselie. Tăceam încruntat , strîngînd pumnii în fundul buzunarelor, iar ea a continuat.
„ Ştii şi tu, dragule, cum e...îmi placi mult, dar vacanţa noastră s-a terminat, am stat aproape o lună împreună, zi de zi, minut de minut, nedespărţiţi...e mai mult decît poate suporta una ca mine...ultima dată am stat cu un tip trei zile, atît!”
Am izbucnit,  măturînd farfurioarele şi ceştile de pe masă cu un gest pe care, acum, cînd îmi amintesc toată scena, îl găsesc inutil şi melodramatic.
„ De ce nu-mi spui niciodată pe nume? Nici în momentele cele mai fierbinţi? De ce, Andreea?”
Auzind clincănitul cioburilor pe gresia duşumelii, cîţiva dintre cei aşezaţi la mese au întors surprinşi capul spre noi, iar un chelner tînăr şi blond s-a înfiinţat deîndată cu o mătură şi un făraş şi a  început să adune resturile.
M-am ridicat, am plătit şi am prins-o autoritar de braţ, aproape tîrînd-o după mine, ceea ce tutoror bărbaţilor care ne priveau li se părea firesc şi adaptat moravurilor islamice. Ne-am întors la Eyüp, fără să ne adresăm niciun cuvînt, într-un taxi hodorogit, un mercedes vechi, care se legăna ca un barcaz pe valuri, ea îmbufnată trîntită pe canapeau din spate, eu chircit lîngă şofer, un kurd taciturn şi cărunt, cu mustaţa ca o perie, scrutînd drumul măturat de fascicolul palid al farurilor. Cînd am deschis uşa cabanei, şi-a tras braţul din mîna mea, şuierînd furioasă:
„Dacă mă loveşti, te împuşc ca pe un cîine!”
Am încercat să glumesc, dar şi-a deschis poşeta plic şi mi-a arătat un revolver mic, cromat, cu ţeava scurtă.
Pentru prima oară de cînd locuiam acolo am dormit singuri, eu pe o canapea din living, ea la etaj, după ce încuiase uşa camerei. A doua zi dimneaţa, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic, mi-a spus cu o voce neutră.
„ Mă duc pînă-n oraş să vînd restul de aur şi să cumpăr bilete de avion...ai ceva împotrivă să luăm cursa de mîine spre Paris?”
Am ridicat din umeri, nehotărît şi confuz:
„ Plecăm aşa, fără nicio pregătire?”
A zîmbit, dînd din cap, cu un aer matern:
„ Te porţi ca un puşti căruia îi dau lacrimile că s-a terminat vacanţa...”
„ Nu, de fapt, vroiam să cumpăr nişte suveniruri, din fiecare călătorie mă întorc cu nişte flecuşteţe!”
„ Bine-bine, te înţeleg... cumpără şi două jachete de ploaie, la Paris vine toamna!”
Nu trebuia s-o las singură niciun moment, o greşeală de neiertat pentru cineva care îi cunoştea, chiar superficial, firea imprevizibilă. M-am întors pe la prînz şi am găsit vila golită de orice prezenţă a ei. Biletul prins cu leucoplast de oglinda din baie, care mă anunţa sec:
„ Am plecat singură, e mai prudent. Poate ne vom întîlni la anul, în vară, undeva în insulele grecești, în Italia sau Tunis.”
Cuvintele acelea repezite, aruncate pe hîrtie cu un scris aplecat spre dreapta m-au înfuriat ca şi cînd m-ar fi pălmuit. Am răscolit dulapurile, am răsturnat aşternuturile căutînd cu înverşunare o urmă cît de mică, un fir de păr rătăcit printre cearşafuri, o scamă din rochia purtată la Bursa, umbra parfumului ei cald, dulce-amărui ascunsă în ungherele camerelor. În cele din urmă, am dat într-un sertar din bucătărie de un buchet de trandafiri ofiliţi. Unii se uscaseră complet, iar  petalele se scuturaseră mumificate de pe tijă, altele erau doar mototolite şi moi ca nişte crisalide nenăscute.. Fără nicio noimă am şoptit versurile de-o melancolie profundă, orientală, singurele pe care le reţinusem din timpul şcolii:
„ E vremea rozelor ce mor , mor în grădini şi mor şi-n mine...”
Pe fereastra larg deschisă a pătruns țipătul lung, lugubru și metalic al unei sirene de șalupă. Grădina edenică mi s-a părut pustie, apele Bosforului murdare, siluetele clădirilor de peste Cornul de Aur, urîte şi cenuşii. Mi-am împachetat în fugă lucrurile, am ales un trandafir  aproape intact, cu carnea petalelor de un roşu sîngeriu, aproape negru, l-am ascuns în bagaje şi am ieşit fără să încui poarta.

5.

M-am întors în țară cu trenul, întîi pînă la Sofia, zgîlțîit, timp de o zi și o noapte într-un vagon de clasa a II-a, murdar, cu canapele desfundate din vinilin, apoi făcînd autostopul cu un tir sirian care căra oi. Ultimele sute de metri le-am făcut pe jos, trecînd podul de la Giurgiu, cu pașaportul în mînă, ca un transfug. Vameșii mi-au aruncat o privire disprețuitoare, iar o femeie încă tînără, cu părul oxigenat, șoldurile și bustul umflate, strînse să pocnească în uniforma bleumarin a poliției de frontieră, mi-a făcut semn să desfac bagajul.
” Aur, valută, țigări...alte valori, aveți ceva de declarat?” a întrebat răscolind cu un creion printre rufele mele murdare.
” Nu, nimic...am fost într-o excursie la Istanbul și am pierdut autocarul!” am mormăit neliniștit cînd a văzut-o înșfăcînd plicul în care așezasem trandafirul negru alături de cîteva ilustrate.
”Aicea ce-aveți?”
” O amintire, fără valoare...”
Degetele ei boante, cu unghiile vopsite în sîngeriu au pipăit plicul cu precauție, apoi l-au desfăcut.
” Vezi, mă Steliane, a întors ea capul spre un coleg care privea scena rînjind, că mai e și bărbați sensibili și romantici pe lumea asta? Uite domnu’ a ținut sovenir un trandafir căpătat de la o turcoaică...sau era un turc, domnu?!”
Mi-am luat bulendrele și, urmărit de hohotele lor de rîs am trecut de barieră.

 

Comments

Dupa textul asta mi-am dat seama ca am de-a face cu un autor profesionist! Excelent! - povestea curge snur, dialogurile te fac sa auzi vorbele ca si cum ar fi spuse direct din gura personajelor (asa trebuie sa fie). Iar descrierile... ce sa mai spun? - sint fara cusur. A fost o placere sa-l citesc si mi se pare nedrept ca zeci de poezii de 7-8 versuri sint votate ca texte "recomandate" in timp ce un text muncit ca asta nu primeste atentia pe care o merita.

ms

multumesc pt efortul lecturării și aprecieri! fiindcă ați pomenit de ”meserie” recitind textul am realizat unele excese în colorarea imaginilor și ploaia de epitete din pasajele descriptive. deși am crezut că sunt necesare *pt cadrul naratiunii, cred că am să mai tai din ele.

în ceea ce privește recomandările, cred că activitatea este pe căprării: sectiunea poezie are editorii care recomandă ce le este pe plac, iar proza, plicticoasă fiind și anevoie de ”scrolat” pe PC se recomandă mai greu. importanți sunt, în faza asta e publicării virtuale, cititorii, zic io.

Parerea mea este ca la recomandari ar trebui sa existe doua sectiuni: "Recomandari poezie" si "Recomandari proza". Altfel arata ca si cum e un site de poezie. Eu, invers, ma uit mai mult pe proza... cred ca am mai mult timp decit "altii". Astea sint timpurile... criticii scriu, iar cititorii au ajuns sa faca pe criticii. Cit despre textul tau.. stii cum e: de fiecare data cind recitesti ti se pare ca poti imbunatati ceva, dar de la un punct (optim) incolo, modificarile nu mai aduc nici o schimbare :) Daca citesti cu lupa, si la Dostoievski (un exemplu) iti apar o tona de cuvinte in plus, in timp ce la o lecturare normala, totul curge perfect. Ieri am observat ca tu scrii si SF, te-am gasit pe un site sf. Spor la treaba!

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.