Revanşă postumă

O întâlnire cu Nichita

 

În 1976, la Chişinău are loc Săptămâna literaturii sovietice, prilej cu care aici vin scriitori din întreg gulagul socialist. Invitatul din România este taman Nichita Stănescu, primul mare scriitor român care, după 1940, trece – cu voie de la stăpânire – „oceanul Prut”. Cărţile lui Nichita Stănescu sunt cunoscute de „poeţimea” basarabeană, din rândurile căreia răsăriseră deja „nichiţeii” – cei care-l pastişau, îl imitau, îl plagiau pe poet. Câţiva scriitorii basarabeni îl întâlniseră deja pe acesta, în România. Serafim Saka este unul dintre ei.

 

Vestea sosirii lui Nichita Stănescu în capitala Moldovei stârneşte un val de entuziasm. Fibra lirică a poetului îl face să fie considerat drept unul de-al locului: „Nu-i vorbă, la Chişinău mai fuseseră scriitori de mare calibru. Nichita era însă altceva. Pe lângă că era mare poet, mai era şi de-al nostru. Chiar dacă nu era de pe la noi. Scria ca noi. Dar mult mai bine.” – notează Serafim Saka.  

 

Acesta descinde în Basarabia însoţit de Mircea Tomuş. Urmează să fie cazat la „cel mai de partid hotel” din capitala republicii. Îşi face apariţia acolo cu un aer de „zeu dezorientat”. E despuiat, poartă doar bretele (cămaşa i-o dăruise şoferiţei care îl transportase de la gară la hotel) şi o pereche de pantaloni albi murdari în genunchi. Cei care îl întâmpină sunt intrigaţi mai ales de petele negre de pe pantaloni. Care este secretul lor?

Îl dezvăluie Serafim Saka, autorul romanului din care am decupat întâmplarea de faţă: „Ajuns la Chişinău şi călcând pe străbunul pământ românesc al Basarabiei, sentimentalizatul, dar şi nedormitul Nichita a avut o clipă de mare inspiraţie. De îndată ce a coborât din tren, s-a lăsat în genunchi şi s-a înclinat să sărute pământul. Dar cum pământul nu mai era de mult pământ – era asfalt puturos de gară – poetul s-a târât în genunchi până la zidul gării, pe care după ce l-a îmbrăţişat ca pe o fiinţă vie, l-a sărutat zgomotos.”

                       

Un roman despre scriitori

 

Nichita Stănescu este personaj în romanul postum al lui Serafim Saka – Pe mine mie redă-mă. Volumul e subintitulat „roman-fapt”, specie-hibrid inventată de autor pentru a denumi o carte ce aglutinează memorii, documente, eseuri, reflecţii. Este posibil ca originalul Serafim Saka să fi ales acest subtitlu pentru a contraria şi pentru a atrage atenţia asupra tomului său.

 

Se ştia că Serafim Saka îşi scria memoriile – mi-a mărturisit acest lucru şi mie când, în 2008, l-am cunoscut la Chişinău. Îmi imaginez că volumul a fost aşteptat cu încordare şi curiozitate de scriitorimea basarabeană, cunoscute fiind spiritul polemic şi atitudinea cârcotitoare, incomodă, a autorului. De altfel, scriitorii din Republica Moldova sunt (bănuiesc!) primii şi cei mai interesaţi cititori ai romanului. În carte, întâmplările cu scriitori sunt cele mai numeroase. Cititorul nefamiliarizat cu mediul cultural basarabean poate califica drept nesemnificative răfuielile autorului cu-ai săi confraţi literari. Dintre eroii-scriitori, personajul cel mai luminos rămâne Nichita Stănescu. Atitudinea autorului faţă de ceilalţi protagonişti glisează între detaşare ironică şi preţuire condescendentă. Nu am să reiau referirile acestuia la figuri arhicunoscute ale literaturii române din Basarabia (Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Grigore Vieru, Aureliu Busuioc etc.). Am să amintesc însă câteva judecăţi ale lui Serafim Saka despre literatura din ţara lui.

 

În esenţă, lumea literară basarabeană e mediocră şi duplicitară, iar literatura – una marginală.

 

Poeziei îi lipseşte, în primul rând, varietatea stilistică („Suntem provinciali, nişte bieţi provinciali, asta am fost şi ăştia vom rămâne, dacă vom cultiva admirativul ca unică formă de exprimare a sentimentelor.”); apoi – raportarea la un sistem de referinţă exterior, adaptarea şi sincronizarea cu literatura română sau cu alte literaturi („Nimeni nu vrea să compare poezia de aici cu cea de dincolo, să conjuge poezia scrisă la noi cu poezia scrisă acolo”).

 

În ce priveşte proza, aceasta nu se întemeiază nici pe tradiţie, nici pe o bază culturală solidă: „Proza de aici – a mea, dacă vreţi – nu are în ce se rezema pe raftul cu cărţi. Poate de asta nici nu se scrie proză bună la noi. Dacă poeţii mai au câte ceva, prozatorii nu au decât scândura goală a raftului.”

 

Consideraţiile despre critica literară nu sunt nici ele măgulitoare: „Obişnuită cu numai un fel de a scrie, scris lins că nu mai rămânea nici urmă de realitate reală, oficializată până-n dinţi, critica literară de la noi (alta nici nu aveam) lupta pe viaţă şi pe moarte cu orice încercare de a scrie altcumva. Doar altcumva, că până la altceva mai era mult, chiar foarte mult, dacă ne gândim că literaturii noastre îi lipsea cea de-a doua componentă, cititorul. Dacă prin alte părţi, tot sovietice, cititorul făcea parte indisolubilă dintr-un întreg cultural, ajungând motorul care mişca locomotiva creaţiei, incipientul cititor de literatură moldovenească ruguma admirativ tot ce i se punea în iesle.”

 

Explicaţiile privind această stare de lucruri au, fireşte, legătură cu vremurile: „Tuns şi ras de toţi frizerii literari ai regimului, era greu, era imposibil, era peste puterile tânărului scriitor să-şi poată apăra scrisul.” Sau cu unele opţiuni scriitoriceşti – „inovatoare”: „Azi se scrie orice şi oricum, recurgându-se la tot felul de procedee şi trucaje pentru a trezi interesul, a atrage, a menţine curiozitatea. Se ştie însă că prea multe bâţâieli şi scrime pot ucide, până la urmă, fondul.”

 

Singurii autori în care Serafim Saka are încredere sunt tinerii (optzecişti), pe care îi urmăreşte îndeaproape.

Un roman-document

 

Pe mine mie redă-mă e o mărturie despre o perioadă cumplită din istoria românilor basarabeni. Sunt multe secvenţe în romanul lui Serafim Saka reprezentative pentru acele timpuri ale umilirii şi ale umilinţei. Episoadele reproduc tragedii personale sau colective; sunt secvenţe autobiografice sau preluate din vieţile altora.

Iată două dintre ele:

Călătoria copilului  Gheorghe Spătaru, în Siberia: În 1940, în Noua Suliţă, sat românesc din Ucraina, vin militarii sovietici şi trasează graniţa cu România: în mijlocul satului pun un gard de sârmă ghimpată de-a lungul unui pârâiaş.

 

Un an mai târziu, familia lui Gheorghe Spătaru, compusă dintr-o mamă cu nouă copii şi o bunică oloagă la pat e deportată. Întâi, cei unsprezece sunt duşi la gara din Noua Suliţă şi înghesuiţi într-un vagon, alături de vreo două sute cincizeci de inşi. O vreme, oamenii sunt ţinuţi captivi – pe loc, fără apă şi hrană. A treia zi pornesc la drum, într-o călătorie ce avea să ţină trei săptămâni. Destinaţia – Vikulovo, Siberia.

Mulţi dintre deportaţi mor pe drum. Cei unsprezece supravieţuiesc: mama pruncilor primise de la o săteancă din Noua Suliţă un pumn de făină şi fusese învăţată să facă turtiţe, amestecând făină şi scuipat şi uscând coca pe geamul vagonului. Dar în Siberia, îşi găsesc sfârşitul bunica şi câţiva fraţi. Când îi vine şi lui  Gheorghe Spătaru rândul să moară de foame, este salvat de Volodică Subotin, un copil-cerşetor. Acesta îl cheamă cu el prin sat, să ceară de pomană: „Am pornit din poartă-n poartă prin sat, să cerşim pentru viaţă.” Ca să îşi scape fiul de umilinţa milogelii şi ca să îl hrănească, mama e de acord să tragă înhămată la plug, primind în schimb o jumătate de căldare de cartofi pe zi.

În cele din urmă, copilul se face văcar, se împrieteneşte cu moş Arhip, un sătean, iar datorită lui ajunge să facă şcoală. La un moment dat, se îmbolnăveşte de „bubă neagră” (antrax) şi e gata să moară, întrucât doctorii din Vikulovo nu aveau voie să se apropie de deportaţi, ca să-i trateze. O femeie, mătuşa Motea, se-ndură de el şi îl ia la ea, vindecându-l cu leacuri băbeşti.

După ce se mai întremează, Gheorghe Spătaru face repetate încercări de evadare. În cele din urmă reuşeşte să părăsească Siberia şi să se întoarcă în Noua Suliţă.

 

Prima moarte amânată: Serafim şi cei trei fraţi ai lui rămân de timpuriu orfani de tată, cade pe front, ca luptător în armata rusească. Este îngropat în România. După moartea părintelui, mama nu îşi recapătă echilibrul sufletesc: : „...umbla din casă în casă şi întreba dacă nu cumva l-au văzut pe tatăl copiilor ei, patru la număr.” Satul este lovit de o epidemie de tifos. La un moment dat, boala răpune o ţărancă. De teama contaminării, consătenii refuză să o pună în sicriu şi-o lasă să zacă nespălată şi neprimenită. Mama lui Serafim îndeplineşte ritualul, dar este lovită de boală. La fel şi fiul ei. Cei doi, sunt internaţi în acelaşi pat – un pat al morţii. Mama moare, iar copilul e ţinut în spital, aşteptându-i-se sfârşitul. Totuşi, supravieţuieşte bolii. Pentru Serafim, aceasta este prima întâlnire cu moartea.*

 

Pe lângă faptul că reconstituie decenii de istorie, Pe mine mie redă-mă are valoarea unui document de istorie literară. Meandrele lumii literare de peste Prut sunt înfăţişate cu francheţe şi cu un subiectivism nediferenţiat. Volumul cuprinde totodată informaţii esenţiale, inedite despre opera lui Serafim Saka.

Tonul scrierii este unul polemic; perspectiva – necruţătoare.  

 

Radicalitatea autorului nu vine doar dintr-o demnitate asumată ori din răzvrătire, ci şi dintr-un complex al lipsei de apartenenţă.

 

Serafim Saka trăieşte de timpuriu drama orfanului de ambii părinţi şi a separării de fraţi: o soră este momită să meargă la orfelinat; de el se îngrijeşte când sora mai mare, când un unchi. Apoi – drama „veneticului în propria ţară”. Saka nu este nici măcar moldovean pur-sânge, căci satul său natal e alipit Ucrainei, în urma pactului Ribbentrop-Molotov: „Rămânând în România, am fi avut un alt destin. Tot comunist, dar altul. Uitaţi de ţară, despărţiţi până şi de RSS Moldovenească, nord-bucovinenii, cei din jurul Hotinului şi ţinutul Herţa, s-au pomenit cu anii atât de ai nimănui, încât zeloasei istoriografii sovietice ucrainiene i s-a făcut milă şi i-a calificat drept nişte venetici, tratându-i ca atare. Noi, românii din nordul Bucovinei, ţinutul Herţa, precum şi cei din fostul judeş Hotin – scrie Serafim Saka – nu am avut nici măcar norocul de a face parte din decretata de mare urgenţă (pe 2 august 1940), RSS Moldovenească, această trambulină de unde să se poată face, la o adică, următorul salt spre România.”

 

 

Complexul lipsei de apartenenţă se acutizează în relaţiile cu ceilalţi români.

Locul inimii lui Serafim Saka este, fără îndoială, România. Vede ţara pentru prima oară în 1962, ca turist sovietic şi şaisprezece ani mai târziu, când vizitează mormântul tatălui căzut în cel de-al doilea Război Mondial. Foloseşte fiecare prilej pentru a se întâlni cu scriitori; îi cunoaşte – pe cont propriu – într-un număr impresionant. Lângă ei, în România, se simte acasă.

 

Uneori e nevoit să facă faţă condiţiei stânjenitoare de tolerat: când încearcă o colaborare editorială în România (publică Lexiconul militar), este păcălit, neplătit şi lăsat pe drumuri. Îşi caută dreptatea scriindu-i lui Ion Iliescu, dar epistola lui rămâne fără răspuns.

 

În sfârşit, incomodul Serafim Saka are de gestionat şi drama scriitorului marginalizat: din 1976 până în 1987 nu îi apare nicio carte la Chişinău; romanele şi proza îi sunt cenzurate; articolele – nepublicate; din cauza poziţiei sale pro româneşti şi a luărilor de atitudine, scriitorul e supravegheat şi turnat.

 

Serafim Saka e autorul a două romane insolite, fără a fi spectaculoase: Vămile şi Linia de plutire. Cărţile au un destin literar contorsionat.

Pe mine mie redă-mă, al treilea roman al lui Serafim Saka este o carte de care literatura română nu poate să facă abstracţie.

E cel mai bun roman al autorului.

E o revanşă postumă.

 

 

Serafin SAKA (1935-2011) este prozator, publicist, dramaturg, eseist, traducător.

Cărţi publicate : Era târziu (1968, proză) ; romanele Vămile (1972) şi Linia de plutire (1987). A scris volume de eseuri, interviuri şi note de călătorie. Piesele sale de teatru au fost jucate în parte pe scenele de la Chişinău.

Romanul Pe mine mie redă-mă (Editura ARC, Chişinău, 2013) a fost distins cu Marele Premiu al juriului (cartea anului 2013) de către Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova. 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.