Povestiri despre ilegaliști (II)

Sirena lui Vasile Roaită                                                     

 

Dintre ilegaliștii de prim rang prezenți în programele școlare și în periodicele pentru copii s-au remarcat Vasile Roaită, Ilie Pintilie, Filimon Sârbu etc, nume în jurul cărora au apărut cele mai multe texte scrise dintre care prezentăm pe scurt câteva. Vasile Roaită a fost unul dintre exemplele exploatate mai bine de trei decenii de propaganda comunistă, pentru a instrumenta unul dintre conceptele cheie ale luptei comuniștilor, ura de clasă: „Acest ucenic ura și visa mai mult decât cei de o vârstă ca dânsul. Comuniștii se interesau de el și îl sprijineau.” (Alexandru Jar, „Marea pregătire”- fragment, în Licurici, nr.4/210, din 15 februarie 1953, p.3). Numele lui Vasile Roaită încetează să mai fie amintit prin anii ᾽80, doar  pentru a nu eclipsa imaginea singurului și celui mai mare ilegalist al țării, Nicolae Ceaușescu.  Vasile Roaită, cel mai tânăr dintre morții de la Grivița, făcut post-mortem utecist, a rămas în mitologia comunistă ca acela care a tras sirena din curtea fabricii, chemând muncitorii la grevă. Tânărul este amintit în contextul Griviței și mai târziu, până către anii 80. Cariera sa grevistă este ocultată însă treptat, pentru a nu situa într-un con de umbră pe Nicolae Ceaușescu. Dacă în anii 50-70 imaginea lui Roaită face carieră în imaginarul revoluționar, cu multe detalii legate de situația sa, treptat, către anii 70 el este doar amintit și doar referitor la sunetul sirenei. Dacă în periodice prezența sa a fost treptat estompată, el a  rămas însă, până la sfârșitul regimului – cu o lectură redactată în cursive roșii – la sfârșitul lecției referitoare la Grivița 1933 din cuprinsul Manualului de istorie de clasa a IV-a (autor Dumitru Almaș). Unii istorici comuniști consideră că nu adolescentul Vasile Roaită ar fi fost cel care a tras sirena, ci un muncitor pe nume Constantin Negrea, care se pare însă ca nu era nici atât de tânăr ca Vasile Roaită și nici nu a murit în ciocnirile din timpul grevei. Cu toate acestea, numele legat de Grivița și de sunetul sirenei a rămas cel al lui Vasile Roaită, întrucât, după afirmația lui Constantin Negrea însuși, liderii comuniști au decis că un erou mort era mult mai util propagandei decât unul viu.

Portretul lui corespunde perfect portretului robot al ilegalistului, schițat mai sus : „Nemaiavând din partea cui să primească măcar  o coajă de pâine, Vasile Roaită, fiu al unui muncitor ucis de foame și de tuberculoză, era nevoit să părăsească liceul. Dar nu și lupta. Ea de-abia acum începea.[…] Gloanțele otrăvite ale regelui, ale boierilor, ale patronilor, ale bancherilor încep să secere trupurile vlăguite ale luptătorilor ceferiști. Nimeni însă nu cade în genunchi, nimeni nu imploră iertare –iar sirena utecistului Roaită suna, sună...” (Al Ovidiu Zotta, Vasile Roaită a învins”, în  Scânteia Pionierului, nr. 8/1959, An X (690), joi, 19 februarie, p.8).

„Vasile Roaită avea 19 ani când a murit. […]Era utecist și învățase să nu-și plece fruntea. Iubea idealul dreptății nu pentru că n-avea haine și tremura de frig și de foame, ci pentru că mii de oameni sufereau cu el. […] Cu pântecul sfârtecat de gloanțe, cu trupul pătruns de patru baionete, Vasile Roaită a mai stat încleștat de lanțul sirenei o jumătate de ceas! Când a căzut, cineva l-a luat și l-a pus deoparte pe pământ. A murit abia a doua zi la spital[…] Se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Roaită și-mi doresc și vă doresc un suflet mare și frumos ca al lui.”(Doina Sălăjan, „Despre eroism, în Cravata Roșie, nr. 2/1958, februarie, p.8). La sfârșitul lecției despre ilegaliști, - și aici o să recurg la propriile-mi amintiri – învățătoarea ne-a citit în clasa a IV a și lectura intitulată „Sirena lui Vasile Roaită”. A fost unul dintre acele momente impresionante trăite în sala de clasă pentru că o bună parte dintre noi plângeam (situația s-a repetat un an mai târziu și la „Puiul” lui Brătescu –Voinești) și am fi vrut toți să ne luptăm cu istoria și nedreptatea și să îl readucem la viață pe nevinovatul Roaită. Și mult timp după acest moment am manifestat pentru ilegaliști o oarecare adeziune… Episodul l-am amintit pentru a evidenția agresivitatea cu care propaganda forja în sensibilitatea copiilor, cu atât mai mult cu cât  posibilitatea de a discerne și de a lua în calcul contextul  istoric și politic al momentului respectiv era practic nulă.

Un alt exemplu de ilegalist de seamă a fost Ilie Pintilie, care „Devotat cauzei clasei muncitoare,[…] devine încă de tânăr unul din conducătorii mișcării revoluționare, unul dintre organizatorii și mobilizatorii maselor muncitoare.[…] Sub conducerea lui directă, greviștii de la Nicolina au înălțat atunci fluturarea de foc a steagului de luptă al clasei muncitoare pe acoperișurile atelierelor.”(„Ilie Pintilie – chipuri ale clasei muncitoare”, în  Scânteia Pionierului, nr.46/1959, An XI (728), joi, 12 noiembrie p.4). Portretul lui  intră și el în schema cunoscută. Destinul i se termină cu  moartea în închisoare: „Ilie Pintilie intră în rândurile partidului, continuând mai îndârjit lupta. Bun organizator și agitator înflăcărat, în momentele premergătoare eroicelor lupte ceferiste din 1933, Ilie Pintilie este ales în Comitetul Central de acțiune al ceferiștilor, unde se întâlnește pentru prima oară cu tovarășul Gheorghe Gheorghiu-Dej. El conduce cu dârzenie luptele ceferiștilor din Iași și din alte centre muncitorești ale Moldovei […]. Cutremurul din zorii zilei de 10 noiembrie 1940 a prăvălit la pământ zidurile închisorii Doftana, strivind între dărâmături și trupul vajnicului luptător comunist Ilie Pintilie. Neuitată va rămâne amintirea neînfricatului luptător Ilie Pintilie și a celorlalți eroi care și-au jertfit viața pentru cauza clasei muncitoare. (Ibidem, p.4)

În galeria ilegaliștilor proeminenți era prezent și Bela Brainer, (1896-1940) militant comunist de origine evreiască, membru PCR încă din 1923. omul care se ocupa în special de organizarea tipografiilor ilegale după scoaterea în afara legii a partidului. A fost arestat în anul 1926 și a fost deținut 5 ani la închisoarea Doftana – loc în care a condus colectivul deținuților comuniști, militând pentru doctrinele partidului: „Dar neobositul luptător nu încetează o clipă activitatea. Între zidurile reci ale Doftanei el se ocupă cu dragoste de educarea tinerilor uteciști și participă la organizarea de acțiuni de protest împotriva sălbăticiilor săvârșite de direcția închisorii.[…] El a murit, dar idealurile pentru care a luptat și s-a jertfit au fost duse mai departe, au triumfat.”( P. Munteanu, „Bela Brainer – chipuri ale clasei muncitoare”, în  Scânteia Pionierului, nr. 10/1959, Anul X, (692), joi, 5 martie, p.4).

Filimon Sârbu a fost un alt activist comunist executat de această dată de către autoritățile militare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. După instaurarea regimului comunist, el a fost declarat erou. Devenise membru UTC, răspândise manifeste comuniste și  participase la întruniri și ședințe antihitleriste. După ce a devenit membru PCR a primit sarcina de a organiza acte de sabotaj economic împotriva forțelor germane din orașul și portul Constanța. La data de 15 martie 1948 Poșta Română a tipărit un plic și un timbru triunghiular cu imaginea sa și cuvintele „Și-a jertfit viața pentru progresul social”, iar trei ani mai târziu, cu prilejul comemorării a zece ani de la moartea sa, Poșta a emis o maximă filatelică și un timbru pe care era reprezentat chipul său, fiind însoțit de textul „Filimon Sârbu, Erou al Tineretului, 1916-1941”.Și biografia lui corespunde stereotipului, în toate momentele ei : „Cunoscu încă din fragedă  copilărie silniciile nedreptei orânduieli burghezo-moșierești.[…]Amintirea eroului care și-a vărsat sângele pentru ca România liberă să trăiască și să înflorească trăiește vie în inimile noastre ca o flacără nestinsă.”(„Filimon Sârbu – chipuri ale clasei muncitoare”, în  Scânteia Pionierului, nr.29, An X(711), joi, 16 iulie, p.4). […]Văzându-l harnic, cinstit, cu mintea ageră și dornic de învățătură, comuniștii se apropiară cu grijă de el. Ei i-au insuflat, odată cu dragostea pentru muncă, dragostea față de oameni, setea de libertate și de dreptate.[…] Filimon Sîrbu asculta înfiorat vorbele comuniștilor. El și-a jurat să-și închine întreaga viață, toate forțele luptei pentru triumful cauzei luminoase a partidului[…] Trădare și vânzare de neam e războiul împotriva Uniunii Sovietice, împotriva țării care ne garanta Ardealul.”( Maria Popescu, „Filimon Sîrbu”, în Cravata Roșie, nr.7/1959, iulie, p.16).

Ca şi alţi luptători ilegalişti, Filimon Sârbu are parte de un proces nedrept şi de o moarte excepţională, pe care insistă să o primească cu ochii deschişi, refuzând să fie legat la ochi după cum este cutuma în astfel de împrejurări : „Ziua de 19 iulie 1941. Pe un zid alb, inundat de lumina soarelui, se profilează silueta zveltă a tânărului Filimon Sârbu, ce abia împlinise 25 de ani. Un plutonier major se apropie de condamnat și încearcă să îi lege ochii cu o eșarfă. Tânărul refuză cu dârzenie: Primesc moartea cu ochii deschiși. Mor doar pentru o cauză dreaptă! […] Foc! A răsunat sălbatic o voce răgușită. Și din buza puștilor se smulseră bubuind plumbii focului ucigător. Dar mai puternic, cu glas de tunet, a răsunat în aceeași clipă alt strigăt, al lui Filimon Sârbu. – Trăiască România liberă! Moarte fasciștilor![…]Trupul tânărului luptător s-a prăvălit la pământ, ucis de glonțul vrăjmaș. Amintirea eroului care și-a vărsat sângele pentru ca România liberă să trăiască și să înflorească trăiește vie în inimile noastre, ca o flacără nestinsă!”( Ibidem, p. 4).

Un alt exponent al luptei de clasă, ilegalist model, a fost și tânărul Ludovic Minski, în vârstă de 19 ani, conducător al uteciștilor din Oradea și lucrător la atelierul de strungărie în lemn, care „nu a trădat cauza clasei muncitoare, ci și-a dat viața pentru ea.”( Gica Iuteș, „Căderea”, în Cravata Roșie, nr.3/1956, martie, p.7).

Invocarea faptelor ilegaliștilor avea ca scop impunerea lor ca modele pentru tânăra generație. Tinerețea, ambiția, dar mai ales credința lor puternică în principiile comunismului se dovedeau a fi exemple considerabile pentru elevi. Ei erau reperele la care se raportau oamenii noi de care avea nevoie regimul, erau tineri, credincioși și gata de sacrificiu oricând. Publicațiile pentru copii erau încărcate de fotografiile sau portretele desenate ale ilegaliștilor, de imagini ale  închisorii Doftana, ale greviștilor, de lozinci din timpul grevei ceferiștilor, de la Grivița sau Nicolina. O întreagă mitologie comunistă era menită de a se instala în mințile tinere și de a le furniza și hrăni neîncetat nevoia de modele dar și de a legitima  conducerea politică a momentului: „Iată, cei care au fost în frunte mereu pentru izbânda clasei muncitoare sunt conducătorii de azi ai poporului nostru.[…] Iată aici fotografii ale luptătorilor căzuți în lupta neclintită împotriva fascismului și a dictaturii antonesciene. Filimon Sîrbu, Petre Gheorghe, Justin Georgescu, Ocsko Tereza, Elena Sîrbu, Vasile Tudose sunt numai câteva nume de eroi.[…] Aflând toate acestea, ți se umplu ochii de lacrimi. Nu trebuie însă să plângi. Trebuie să te străduiești să le semeni lor. Uitați-vă la ei, ei privesc cu dragoste spre viață. Priviți-l pe acest tânăr comunist Justin Georgescu, asasinat la 20 de ani. Toată fața lui râde de bucuria vieții.”( Mihaela Monoranu, „La Muzeul de istorie al P.M.R.”, în Cravata Roșie, nr.7/1959, iulie, p.7).

Spre sfârșitul perioadei guvernării lui Gheorghiu-Dej tema ilegaliştilor s-a estompat în spațiul istoriografic și literar. Partidul nu mai avea interesul de a insista pe perioade de încleștări sociale, întrucât maturizarea regimului solicita tot mai puțin resorturile acționale  care ar fi putut găsi un corespondent în lupta de clasă. Totodată conceptul luptei de clasă implica o gamă de atribute (printre care represiune, exploatare, ură, adversitate, polarizare socială totală, răsturnări sociale) – care nu corespundeau principiilor comunismului matur din ultimii ani. Consolidat ideologic, sistemul politic nu mai avea interesul de a aminti violențele de la începutul perioadei. Prin urmare s-a trecut de la un discurs istoric puternic polarizat, la un discurs istoric în care conflictele erau secundare, în raport cu temele noi, optimism, încredere, viitor, dăruire în muncă, mândrie. Omul nou depăşea treptat mitologia ilegalistă.

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.