un text de Adrian Pop
Proză
epigrame selectate de Nelu Ioan Gârda
poezie de Maria Folea

Nevăzut, dar citit

Avertisment: cuprinsul acestei “analize” ex post facto nu este în mod expres nici despre debutul, nici despre volumul lui Radu Ştefănescu, Important e să te faci nevăzut. Acelora curioşi a parcurge această paradoxală conexiune între autostrada poeziei şi anonimat, în absenţa căreia autorul nu s-a rătăcit, dar s-a învârtit aparent interminabil, indecis, decenii bune, ba între scuarurile blazării, ba în giratoriul virtualului, îi este suficient a se ghida după marcajele copertei patru, semnate de C. Komartin, P. Vinicius şi A. Pop: lizibile, pertinente, pătrunzătoare; aceştia trei reuşind să esenţializeze atât scrierea, cât şi peristasul auctorial; reuşind, îmi place să cred, mai mult decât orice, nu doar fluidizarea interpretărilor, dar şi să îl salveze pe chiar Radu Ştefănescu din ambuteiajul propriilor cuvinte şi propriei finalităţi.


ex.    […] Migălos şi inteligent, concentrat şi excentric, reactiv peste poate, poetul nostru s-a pus la punct cu discursurile cele mai noi şi mai fancy (asta numai ca să ştie ce să nu facă), şi-a domolit elanurile prea lirice, formalismele prea uzate […]. C. Komartin
    […] …un stil dezinhibat şi extrem de actual, care configurează deja un univers şi o marcă proprii, fiind un autor vag ataşabil vreunei şcoli sau generaţii umane. […] P. Vinicius
    […] … mastodontul ciudat, depăşit de chiar actualitatea propriilor versuri, exhibiţionistul antipatic obsedat să-şi şlefuiască egoul. […] A. Pop


Despre ce am scris, în cazul acesta? Despre stările mele contradictorii resimţite în urma lecturării; despre lumina amurgie a sensurilor rostirii şi chiar ale vieţii; despre, de ce nu, frica mea de a câştiga un poet şi a pierde un prieten. Despre… chipul care nu are nevoie întotdeauna de exces de culori; în acest sens, oricât ar părea de ciudat, felicitări Anei Toma pentru copertă; în manieră simplă, dar deloc simplist, ca şi cum ar fi separat grafitul din combinaţiile chimice ale carbonului, reuşeşte să convingă [mai ales pe mine (mă, m) – ca unul ce îl cunosc personal – că, da, Radu Ştefănescu poate fi “văzut” (şi) astfel copertat; şi nu doar fizic.]


Pentru cine nu ştie (deocamdată), Radu Ştefănescu este un parodist şi un pastişor de excepţie; posesor al unul lexic de invidiat, al unei culturi solide, dovedind un spirit metodic pe care, deşi întreprins în cvasianonimat, numai excerciţiul îndelungat şi o acribie ieşite din comun ţi le pot oferi. Prin urmare, îmi permit să presupun că toţi aceia care îl cunosc direct sau indirect au fost surprinşi când Radu Ştefănescu, repliindu-se stilistic, propune poeziei contemporane – aş spune, cu violenţă – umorul său negru, biografismul său hârşit şi deopotrivă sensibil; însă pledând cauza lirismului de sine stătător, a unei fantezii lirice care aminteşte de parodie şi de pastişă puţin spre deloc;  excepţie atunci când, tributar îndelungatului excerciţiu sus-menţionat, găseşte soluţii în poantă sau în anecdotic: hai lasă mi-am zis; în titluri pompoase fiinţă şi timp, în formulări comune (cele mai numeroase – având dublu rol, de titlu şi v1; în realitate, tocmai din cauza banalului reuşind să dilueze ambele funcţii, chiar dacă sunt funcţionale astfel) sau gratuit anglicizate (poate doar pentru că, în argou, englez este similar cu habarnist? ţinând cont de sarcasmul autorului, nu ar fi exclus.).


Pentru cine nu ştie, Radu Ştefănescu este o natură calm-tropicală. Şi, tocmai pentru că este astfel, la interiorul său, din cauza presiunii, aversele sale cunosc doar forme extreme, uneori hilare, picante; alteori, neverosimile, înspăimântătoare. De aceea consider că, pentru o astfel de natură, poezia este o formă de camuflaj structural şi psihologic. Ciclonul trăirilor ridică la înălţimi imposibil de anticipat la o primă lectură materialul şi materialitatea, griul său de suprafaţă se sparge într-un rogvaiv ce provoacă muţenie. Vitalul devine morbid. Moartea pare însufleţită. Este fermecat de prezenţe intangibile. Tânjeşte după iubiri neîngropate.

aveau aerul că ştiu deja ce gândesc/ dar ca să fie siguri m-au băgat în spital/ şi m-au întrebat/ după părerea ta ce lume e asta în care trăim?

sau

ideea/ că noaptea nu am nici o idee/ cu dreapta-mi mângâi/ femeia

sau

femeia care gândeşte liber şi nu/ cunoaşte parfumul domestic al fricii


De aceea îmi permit să spun că vitalitatea este atemporală. Influenţele vagi de natură suprarealistă sunt perene. Ţin mai degrabă de fantezie, decât de curentul literar propriu-zis. Manifestă forme paradoxale de libertarianism şi de nihilism. Cărora le opune sarcasmul, fără de care s-ar frânge definitiv; fără de care formele colective ale manifestării umane l-ar copleşi fără putinţa salvării; salvare care nu vine nici dinspre filozofie, nici dinspre teologie, nici măcar dinspre poezie; vine dinspre Femeia văzută că arhetip al existenţei – mamă şi iubită, soţie şi muză. Dar totul e viu. Chiar şi atunci când noi nu suntem, nu mai suntem sau nu vom mai fi.


Pe aceasta, chiar nu m-am putut înfrâna de la a o reda integral:

fetiţă-n volănaşe albe

aştepţi la uşa asta ca şi mine
eu sunt bătrân mă doare un genunchi
de care mi-e foarte ruşine

fetiţă-n volănaşe albe
îţi va deschide-o tanti-n mov şi urâţică
îţi va picta pe braţ o cicatrice
ca pe genunchiul meu doar că mai mică

fetiţă-n volănaşe albe
să nu te temi acum ai 7 sau 8 ani
când ai să creşti şi-n blocul tău sub scară
cu ochii tăi se vor juca motani

fetiţă-n volănaşe albe
pe vremea aia eu voi da în floare
în carpenul de vizavi
cu mierle mici de plastic cântătoare

 

Add a comment

Metronom
Post date: December 29, 2015