La frecat de lebăr pe vremea lui Ceașcă

Vă mai amintiți de celebrele cozi la care atârnam disperați pe vremea lui Ceaușescu? Vorbesc cu cei care în anii 80 aveau o vârstă oarecum măricică. Eu una îmi aduc aminte perfect și cu groază cum era atunci. Erau cozi la orice. La carne, la benzină, lapte, la ouă, la brânză, la bere, la vată, la hârtie igienică, la ștrampi, la Carpați fără filtru de Târgu-Jiu, la apă minerală, la butelii, la vânzarea de sticle și borcane goale, la șampon sau la cârnați. Existau chiar și „ținătorii de coadă” care primeau bani pentru că stăteau la rând pentru alții. Se întocmeau liste. Uneori, plasele stăteau singure la coadă, pentru că proprietarii lor erau acasă și veneau abia pe la 6-7 dimineața. Asta pentru că o coadă serioasă putea să dureze și două zile.                                

Când băgau bomboane cubaneze la alimentara din spatele blocului era prăpăd! Odată se „întăulau” cetățenii patriei, de ajungeau să-și rupă țoalele de pe ei și să-și turtească mutrele, altfel cumsecade și de gospodari.

Nu mai zic de zahăr și ulei care se dădeau pe rație. Cafea? Vise! Nechezol. Adică un praf maroniu, cam mucegăit, făcut din castane și/sau năut, care avea un gust oribil de mătreață. Și uneori Ness Amigo. Rar!

Și că tot veni vorba de mătreață, când veneau șampoanele de urzică și deodorantele BOB, Farmec 16, Favorit la câte un magazin, era omor. Îmi amintesc că eram la liceu (Economic nr. 1, bd. Dacia) și veștile că „la coloane a băgat dresuri Adesgo sau săpunuri Oana” circulau mai abitir ca SMS-urile în ziua de azi. Care avea bani, chiulea, strângea de la colege, fugea ca disperata și cumpăra ce prindea. Așa era viața.

Când ieșeam de la școală vedeam cum se păruie muierile în Romană, cum țipă și leșină. Erau niște cozi monstruoase, groase, urâte, mâhnite.

În clasa a IX-a am făcut practică la alimentara Cristian din Amzei. Am nimerit cel mai nasol, ca de obicei. La „băuturi”. Șomam. Ștergeam sticlele de praf. Le număram, le aranjam după înălțime și culoare. La noi nu era mai niciodată coadă și aveam de-a face numai cu „lume bună”. Doar când venea berea, votca Săniuța sau vinul de Malaga, roșu (am spart vreo 3 sticle numai eu, eram foarte îndemânatică!). Alte colege au nimerit mai bine: la dulciuri (rodeau toată ziua dropsuri și biscuiți), la mezeluri sau la băcănie. Când veneau portocale sau lămâi își scoteau ochii, românii. Era o turbare generală: „Alo, tovarășe, io am fost primu`, dă ce te bagi în fața mea?” Sau: „Hăă! Nu mai da dân coate, că-s operată dă fiere și-acu-ți pălesc două peste fălci dă nu te vezi!” Peste ei se auzea gura șefului de magazin care urla cel mai tare, de ziceai că mână vitele pe câmp: „Brrrrr! Hooo! Stați frumos la rând! Un kil pentru fiecare, să ajungă la toată lumea. Al` fel închid raionu` și nu mai pupați nimic.”

Într-o iarnă mi-a venit și mie rândul la „mezeluri”. Era un frig în alimentară de-ți înlemnea și limba-n gura închisă, iar șeful de la raion mi-a ordonat: „Spală și tu lebăru` ăla dân spate! Vezi că ie o perie p-acolo.” „În spate” însemna depozitul, o sală mare și cam împuțită. Pe jos era ciment și sângele care se scurgea de la carne puțea înfiorător. Doamne! Lebărul, cu o mâzgă grețoasă, avea culoarea verzuie și cred că era vechi de săptămâni. Cârnații îmi alunecau din mâini. Apa era gheață. Chiuveta, veche, ciobită, jegoasă. Acolo ne spălam cizmele de noroi.

Am frecat toată ziua lebărul, știu, pare amuzant, dar nu era deloc. Mă dureau și hematiile din oase, seara. Mă gândeam: Oare când mama ne aduce acasă cârnați sau pui, tot așa sunt spălați de cineva înainte, ca să pară proaspeți?

A doua zi, când am venit „la practică”, lume puhoi la „mezeluri”. Chirăte, înjurături, „io sunt înainte, ba io, ba ăla, huoooo!” La ce credeți că stateau românii? La lebărul verde, spălat de mine în ajun. Am simțit că leșin. Stomacul meu era un bocanc soldățesc de la transmisiuni. Punct! Am jurat că nu mai mănânc lebăr în veci.

La ce mai stăteam noi, fetele de 15-16 ani, la coadă pe vremuri? La țoale și la pantofi. Era bătaie când aduceau balerini polonezi, espadrile, pantofi Guban pe Lipscani sau la magazinul București, unde am și făcut practică într-a zecea. Păruială. Amenințări. Țipete. Femeile își dădeau cu poșetele în cap, se călcau în picioare, probau, nu probau, își smulgeau „bașcheții” din mâini.

Într-o zi, am stat și eu la o coadă din asta. Vreo cinci ore m-am bâțâit, când în stânga, când în dreapta, m-am ridicat pe vârfuri. Nu m-a bătut nimeni, dar am primit un cot în nas, de m-a podidit hemoragia, (ei, nu-i nimic, că sarafanul era bleumarin, nu se vedea), mi-au smuls părul din cap, (ei și ce? crește altul!) și mi-au intrat în față: patru gospodine, trei țigănci cât șifonierele și o puștoaică tupeistă care m-a mințit că-i ține locul nu știu cui. Când mai avem trei persoane înaintea mea, m-a izbit un pipi, de numa-numa. Ce să fac? Unde să mă duc? Făceam pe mine înfiorător. Am răbdat eroic. Ajunsă în față, mi-am strecurat capul pe sub cotul unei femei și am cerut, pierită, o pereche de balerini.

-Ce număr vrei?, m-a întrebat vânzătoarea mâhnită.

-36, zic.

-N-avem.

Aoleu! Am crezut că mor acolo. Eram lividă.

-Cum n-aveți? Am stat cinci ore la coadă și n-aveți?

-Da!, a spus vânzătoarea. Au rămas numai 39, 40 și 42. Dacă vrei un 39 îți dau. Pe verde.

Mi-a venit să plâng în hohote. Nu era posibil. Mă pișam pe mine, chiulisem de la școală, aveam sânge pe piept și nici n-am reușit să-mi cumpăr balerinii multdoriți, la care visasem zile întregi. Nu m-am lăsat. Am luat un „39”. Erau SU-PERBI! Cu o fundiță în față, lăcuiți, finuți. Dar bărci. Arătam ca la circ. Nu puteam să merg cu ei chiar dacă băgam niște șosete în vârf, iar tata, nea Fodor, nu cred că s-ar fi dus la serviciu încălțat așa. Sau, poate dacă aș fi insistat mai mult? Cine știe…

Am avut noroc însă, pentru că i-am schimbat la școală, ca Păcală, pe o cămașă galbenă, purtată. Cămașa îmi era și ea prea mare, așa că am dat-o pe o pereche de cercei. Așa gătită mă puteam așeza din nou, la următoarea coadă. Oare la ce urma să fie? La vată sau la șampoane?

Comments

faptul că aveţi o memorie f bună (probabil îndelung exersată pe "comentarii la română" şi pe evenimente istorice); dar asta aduce cu sine şi unele neajunsuri; dintre acestea, cel mai important mi se pare acela că, în ciuda faptului că discursul are nerv (adică, deşi a trecut mai bine de un sfert de veac de la cele relatate, sentimentul este că povestiţi ceva petrecut ieri), vă lipsesc improvizaţia stilistică, precum şi de limbaj; dar nici măcar asta nu îmi dau seama, dacă este cu adevărat un neajuns, pentru că, acolo unde, foarte rar, apar, sunt mai mult o dovadă de curaj; un exemplu: "avea un gust oribil de mătreață" - pe de o parte, e o construcţie pleonastică (se presupune că nici nu poate avea alt gust respectiva mătreaţă; ar fi fost cel puţin nefirească o formulare de genul: avea un excelent gust de mătreaţă); pe de altă parte, comparaţia în sine este de natură a contraria: de unde ştiţi ce gust are mătreaţa? iar acesta este, aşa cum am spus, numai un exemplu. 

un alt neajuns ar fi acela că, exceptând aceste estetizări nereuşite, pare mai mult o inventariere, mai mult o enumerare decât o narare propriu-zisă; incontestabil, istoria, memoria colectivă au nevoie de astfel de mărturii; dacă aceasta este ceea ce v-aţi propus; probabil că eu m-am concentrat preponderent pe tehnică, pe aşa-zisa artă narativă, pe care, cu tot respectul, nu am remarcat-o; cauză din care, aşa mi se pare, chiar şi complexitatea enumerării sus-menţionate, care, la început, pare promiţătoare, treptat devine monotonă.

desigur, ora fiind  03 AM, posibil să nu fiu în cea mai bună dispoziţie interpretativă.

totuşi ora nu m-a împiedicat să mai observ ceva: aveţi umor de bună calitate, mai cu seamă autoironie (calitate nu atât de frecvent întâlnită) şi ochi pentru detalii (mai cu seamă de natură socială).

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.