Dicţionarul lui B.P. Hasdeu, publicat la Chişinău

Am fost de faţă anul trecut când, la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău a fost lansat Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor, originala lucrare a lui B. P. Hasdeu. Mai exact, volumele 12, 13, 14 din cele 16 tomuri ce alcătuiesc integrala operei hasdeiene. Dicţionarul este îngrijit de Grigore Brâncuş, autor al unui consistent studiu introductiv – un îndreptar de lectură şi, în acelaşi timp, o micromonografie a lucrării.

Lansare la Chișinău, alături de Mircea V. Ciobanu și colegele de la Editura Știința

Tipărirea tuturor scrierilor acestui cărturar fascinat de proiecte giganteşti a fost asumată şi concretizată de Editura Ştiinţa, editura Academiei Republicii Moldova. În momentul în care citiţi aceste rânduri, Ediţia Hasdeu este încheiată, toate cele 16 volume fiind pe piaţă. Stancu Ilin şi I. Oprişan au coordonat (şi au îngrijit) apariţia acestora.

Gh. Chivu și I. Oprișan

B.P. Hasdeu a vrut să facă un Dicţionar cum n-a mai fost altul. A dus la capăt trei volume realizate între anii 1886-1895 (Tomul I: A – AZUGA; Tomul II: AMUŞI – ÂNGER; Tomul III: B –BÎRÎIT). Adică: 1649 de pagini şi 3298 de coloane cu ,,definiţii” ale cuvintelor; plus 102 pagini însumând studii introductive; rapoarte şi un original chestionar cu 206 întrebări despre particularităţile gramaticale (fonetice, lexicale, morfologice şi sintactice) specifice limbii ,,poporane”, dar şi despre obiceiuri, tradiţii, superstiţii, legende, credinţe româneşti, căci autorul urmărea ca lucrarea-i ambiţioasă să devină o ,,enciclopedie” despre traiul întreg al românilor. Iată câteva întrebări din chestionar: “Face poporul vreo deosebire între suflet de om şi suflet de dobitoc, şi cum se numeşte aparte fiecare dintre ele? Este oare vreun cuvânt deosebit când se vorbeşte despre moarte de dobitoc, bunăoară omul moare şi dobitocul cicneşte? Cum înţelege poporul frumosul, şi cari sunt, după părerea lui, lucrurile cele mai frumoase din lume? Ce crede poporul despre curcubeu? Cum se cheamă partea aceea albicioasă a cerului de noapte, pe care unii o numesc Calea lui Troian şi ce se povesteşte despre ea? Ce crede poporul despre Vremea d-apoi?”

Fiecare articol cuprinde: ,,cuvântul titlu”, urmat de traducerea acestuia în franceză (de regulă printr- o serie sinonimică) sau în latină. Sunt adăugate – uneori – echivalente lexicale menite să ilustreze ,,filiaţiuni istorico-etimologice” ale vocabulelor. Nu lipsesc informaţiile gramaticale proprii termenilor înregistraţi, nici ,,forme dialectale vechi şi nouă” ale acestora. Originale şi numeroase sunt contextele ilustrative în care sunt folosite cuvintele. B.P. Hasdeu le preia din acte vechi, româneşti, păstrate în manuscris; din dicţionarele de demult, din scrieri literare sau din informaţiile culese prin intermediul chestionarului. Rezultă un Dicţionar atipic, ce se citeşte (şi) ca o carte de literatură bună. E o sumă de poveşti despre o samă de cuvinte. 

Pentru degustare – bucăţi din ,,istoriile” câtorva cuvinte:

ABUA. Se zice în loc de nani-nani, care este pentru cântecele româneşti de leagăn termenul cel mai obicinuit, răspândit de asemenea la toate popoarele neolatine şi la neogreci, pe când la slavi şi la germani îi corespunde ,,lulli”. Pe lângă aceste două expresiuni tipice, mai există şi altele de o circulaţiune mai restrânsă, precum este ,,dodo” la francezi şi-n parte la germani, ,,eia popeia” la germani, ,,baĭu” la ruşi, iar printre acestea şi abua sau bua la românii din Austro-Ungaria. În Sătmar: ,,Abuă-te cu mama/ Că mama te-a legăna;/ Cucă- te tu pititel/ Şi te scoală plugărel;/ Cucă-te şi te abuă/ Şi te scoală mîni la zuă!...” (c. Şomcuta-Mare)

AC. Cimilitură poporană a acului: ,,Am un om mititel/ Face gardul frumuşel” (Revista populară, 1884, p. 47) Sau: ,,Ce e mic şi mititel/ Îngrădeşte frumuşel...” (Ispirescu, Pilde, 32) O altă cimilitură: ,,Ce fuge mereu la vale / Şi-şi lasă maţele-n cale?” despre care d. G. D. Teodorescu (Poezii pop., 216) observă că ,,În Mexic se găseşte o ghicitoare asemenea acesteia tot despre ac: cine aleargă printr-o vale, tîrîndu-şi maţele după sine”.

ARICI. Românii niciodată nu omoară pe arici, nu numai pentru că el stârpeşte unele insecte şi prinde chiar şoareci, dar mai cu seamă fiindcă joacă un mare rol în cosmogonia poporană. ,,Se zice că ariciul dintru-ntâi mergea în picioare. Când însă, la urzirea pământului, el a învăţat pe Dumnezeu să facă văi şi munţi, ca să nu fie pământul neted, atunci Dumnezeu i-a dat ariciului să se poată face ghem, şi la vale să se dea de-a roata” (Mironescu, Neamţ, c. Frumoasa).

Despre Etymologicum Magnum Romaniae şi despre Dicţionarul Academiei a vorbit la Chişinău I. Oprişan, exeget al operei lui B. P. Hasdeu.

Textul de mai jos a fost prezentat la lansarea cărţii.

*

Dicţionarul Academiei înainte şi după Hasdeu

De I. Oprişan

 

Una dintre primele sarcini ale Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1866, a constituit-o alcătuirea Dicţionarului limbii române. Gândurile membrilor fondatori s-au îndreptat – pentru înfăptuirea acestei opere fundamentale – către August Treboniu Laurian şi Ion C. Massim, oameni de cultură care se preocupaseră şi de unele aspecte filologice ale limbii strămoşeşti.

 

A fost o alegere mai mult decât nefericită, întrucât cei doi au căutat să releve atât în Glosariu care coprinde vorbele din limba română streine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, cât mai ales în Dicţionar (I, 1873, II, 1876), în mod expres latinitatea limbii române. Faptul firesc până la un punct – atâta timp cât se judecă lucrurile cu obiectivitate – a fost depăşit însă prin demersurile de includere, adesea vizibilă, a numeroase cuvinte străine prin etimologii forţate (a se vedea, între altele, celebrul exemplu: Slatina, explicată prin stella latina). 

Gh. Popa, Gh. Prini (directorul Editurii Știința) și I. Oprișan

 

Evident că, în urma numeroaselor critici ştiinţifice române şi străine şi mai ales a nesfârşitelor persiflări (v. Odobescu: Prandiulum academicum), ironii şi pamflete, Academia a trebuit să încerce o nouă versiune a Dicţionarului, încredinţându-i, de data aceasta, sarcina unui veritabil filolog de mare valoare naţională şi internaţională, dar care era însetat de absolut: Bogdan Petriceicu Hasdeu. 

 

Drept urmare, neţinând seama de cadrele fixate de Academie şi de Coroană, savantul a croit un Dicţionar, pe care n-a gândit niciodată că-l va termina, menit a se constitui într-o amplă enciclopedie a vieţii poporului român. Lucrarea, proiectată de forul academic la dimensiuni modeste, ce urma să se încheie în 6 ani a căpătat proporţii ciclopice (şi urma a se finaliza, aşa cum o concepuse B.P. Hasdeu, după calculele lui I. Caragiani în cca. un secol şi jumătate – şi încă filologul nu se ocupa decât de limba veche, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, şi de limba populară). 

 

Graba regelui de a vedea, încă în timpul vieţii sale, sfârşit Etymologicum magnum romaniae, dar cu deosebire intrigile numeroşilor adversari ai autorului au dus la sistarea proiectului hasdeian în 1897, când savantul nu apucase să publice decât primele 3 tomuri: A – Bîrâire/bârâit. 

 

Promisiunea acestuia de a continua pe cont propriu lucrarea nu s-a mai concretizat în niciun fel, dată fiind retragerea de către Academie a materialului documentar (în speţă a răspunsurilor la Chestionarul lingvistic şi a fişelor extrase – până la sfârşitul literei C – de savant împreună cu ajutoarele sale, între care e amintit doar I. Bianu).

A urmat, la propunerea lui Titu Maiorescu, desemnarea lui Al. I. Philippide, ca redactor al Dicţionarului, care începe iarăşi lucrarea de la zero, dorind de data aceasta să dea o imagine a limbii literare moderne, deci a limbii textelor artistice din secolul al XIX-lea.

A fost aleasă tot o personalitate însetată de absolut, un om al marilor ambiţii, care, deşi promisese că va respecta termenul, concepuse o lucrare în alt fel decât Hasdeu, dar tot interminabilă în timpul vieţii unui singur om. 

Numărul relativ redus al cuvintelor reţinute de B.P.Hasdeu era amplificat mult, dacă nu dublat şi triplat, ca o izbândă a observaţiilor şi a puterii sale de identificare a lor în noianul termenilor comunicării.  Căci, deşi n-o spunea, Al. Philippide includea în limba modernă şi neologismele romanice agreate de Massim şi Laurian, precum şi termenii arhaici şi populari, pe care se axase Hasdeu.

La atenţionarea Academiei că regele vrea iarăşi să apuce să vadă în timpul vieţii sale Dicţionarul şi la reamintirea nivelului modest pe care acesta trebuia să-l aibă, Philippide răspundea că se va supune termenului de 3 ani şi prescripţiilor academice. Dar, în raportul din 3 martie 1900, adresat prezidentului Comisiunii Dicţionarului, el se îngrijora profund în legătură cu termenul: „În cât timp se va sfârşi această lucrare? În 3 ani, fireşte, spune învoiala. Dar să facem, totuşi, o socoteală. Eu am lucrat în fiecare zi de la 6½ oare dimineaţa (căci de la 9 ante meridian în fiecare zi am curs la Universitate) până la 12, apoi de la 12½ până la 7 şi de la 7½ până la 12 noaptea, adică 13 ceasuri şi jumătate pe zi. Aşa lucrând, am dovedit să scriu într-o lună două cutii. Repetând socoteala de mai sus, putând adică termina 3 cutii pe lună, aş avea trebuinţă de 86 de luni, cam 7 ani. Să zvârl bilete, nu pot, pentru că pierd proporţia şi dau dicţionarului altă figură decât aceea pe care firea lucrurilor i-o dă”. 

 

Deci, de la bun început, după începerea elaborării Dicţionarului, Al. I. Philippide dubla perioada redactării. 

 

Iar în scrierea propriu-zisă a lucrării se exalta – în afara oricăror norme restrictive – de proporţiile pe care Dicţionarul le căpăta, măsurând manuscrisul în metri, printr-o acumulare naturală liberă, a unei cărţi care creştea de la sine, în funcţie de materialul ce se cerea inclus în perspectiva ştiinţifică obligatorie, singura căreia i se supunea. 

 

Cele 104 epistole adresate lui Hermann Suchier, prietenul romanist de la Halle, reflectă întreaga istorie a alcătuirii cu entuziasm, rigoare şi stăruinţă a Dicţionarului până în iunie-noiembrie 1905, când filologul refuză să se supună discursului- mesaj regal, după opt ani de muncă neprecupeţită.

 

Al. I. Philippide repeta experienţa lui B.P. Hasdeu în ce priveşte nesupunerea la normele minimale, neştiinţifice, ale regelui şi ale Academiei. „De un an încheiat mă sfădesc cu Academia Română în privinţa dicţionarului şi, în sfârşit, cu ajutorul lui Dumnezeu sfada s-a sfârşit – facă un dicţionar cazon, un pendant al dicţionarului lui Laurian, în care să nu se admită neologizmele, iar prin alegerea (!) cuvintelor şi prin cumpănirea (!) cităţiilor să se urmărească un scop moral (ştiinţă morală!?), acela anume de a păstra nestricată limba strămoşilor etc., etc., etc... Maiestatea Sa mai este apoi convins – aşa a dat să se înţeleagă în acel discurs – că dacă se va lucra dicţionarul cum voieşte maiestatea sa, dicţionarul va fi gata în patru ani, începându-l d’a capo. Înţelegi că în asemenea împrejurări eu nu puteam spune Academiei decât acestea: «Doamnă, eu nu pot face un dicţionar neştiinţific şi caraghioz, care nu va avea nici măcar avantajul de a se găti în mai scurtă vreme. Fă dumneata acest monstru în patru ani şi să-l porţi sănătos.» Ar fi bine să-l comandeze maiestatea-sa la Krupp”. 

 

Sub impulsul bucuriei de a fi devenit liber, Al.I. Philippide relua ideea în scrisoarea către H.Suchier din 7/20 noiembrie 1905: „Am scăpat ca dintr-o temniţă, unde temnicierii ar fi fost nebuni. Nu mi-au dat ei drumul, am sărit eu afară prin pod. Între altele, le venise nebunilor în cap că dicţionarul trebuie să fie un antipod al dicţionarului lui Laurian. Acest din urmă anume, după cum ştii, nu cuprinde nici un cuvânt curat românesc, ci numai neologizme latineşti introduse de autor; dicţionarul ist nou, din contra, trebuie, cică, să nu cuprindă nici un neologizm, ci numai cuvinte vechi şi curat româneşti. Deci, afară pantalon, surtuc, jiletcă, botină…, bibliotecă, şcoală, bancă, volum, tom…, tipografie, fotografie, fonograf, telefon, telegraf,…, maşină, vagon, gară, restaurant… inteligenţă (mai ales aceasta!) etc., etc., afară, cu alte vorbe, o jumătate cel puţin din limba românească!” 

 

Ca şi Hasdeu – cu care, în pofida marilor deosebiri, se aseamănă – Al. I. Philippide se încântă cu ideea că va putea continua pe cont propriu, cu o echipă numeroasă Dicţionarul. „Sfânta libertate, să trăieşti, nu-i nimic mai dulce decât tine! De la 1 octombrie eu şi cu nouă colaboratori ne-am apucat de lucru. În 3 ani vom aduna citaţii de la de -înainte… După aceea vom scrie dicţionarul mai departe. De editor nu mă îngrijesc.” 

 

Evident – scos din chingile obligativităţii, ca şi Hasdeu – Philippide nu-şi mai continuă munca, fiind cucerit de alte lucrări, între altele de marea sa operă Originea românilor.  

S-a crezut multă vreme şi încă se mai crede că, de fapt, Philippide nu ar fi scris nici un rând la Dicţionar, căci, spre deosebire de cazul Etymologicumului, redactarea nu a fost secondată de tipărirea cărţii. 

Din Dicţionarul lui Philippide s-a publicat doar o mostră pentru membrii Academiei şi rege. 

 

Manuscrisul însă de 11.744 p. (12.000), după cum scrie lui Hermann Suchier, a rămas acasă la filolog: „Până la de- am dicţionarul gata în 12.000 de pagini de manuscris, iar manuscriptul, în format de jumătate de coală, are un metru şi 25 centimetri înălţime. Când mă uit la el, mă înflu în pene de bucurie.” De fapt, cuvintele de la litera D şi o parte din E conţin doar definiţiile şi sensurile principale, fără citaţii, pe care trebuia să le introducă G. Ibrăileanu, C. Botez, I. Botez, I.N. Popovici şi Giorgi Pascu. 

 

În această formă, manuscrisul adus la Bucureşti de poetul Al.A. Philippide, a zăcut aruncat în podul casei de lângă biserica Precupeţii Vechi, iar de acolo, a intrat în patrimoniul Bibliotecii Academiei, depozitul de la Băneasa, de unde - la dărâmarea impusă de N.Ceauşescu, negăsindu-se locul suficient -  a fost trimis la Biblioteca Filialei din Iaşi a Academiei, unde zace şi astăzi neluat în seamă. 

Academia, însă, a continuat să experimenteze, încredinţându-le mai departe redactarea Dicţionarului lui Ovid Densusianu şi Sextil Puşcariu. 

 

Prin maşinaţiuni misterioase academice, marele lingvist Ov. Densusianu a fost înlăturat şi a rămas titular doar Sextil Puşcariu, care, cu o echipă numeroasă, a elaborat în patru decenii doar trei volume. 

 

Continuarea şi finalizarea s-au săvârşit după alte circa 7 decenii în cadrul Institutului de lingvistică „Al. Rosetti – Iorgu Iordan” al Academiei Române, cu un amplu colectiv, nu chiar după proiectele lui B.P. Hasdeu (care dăduse modelul abisal) şi Al.I. Philippide (care propusese o altă variantă întrucâtva similară ca amploare), ci după normele îmbunătăţite ale lui Sextil Puşcariu. 

 

După 145 de ani de la înfiinţare, Academia are, în sfârşit, un dicţionar, nu „cazon”, nici „rezumat” – cum li se cerea lui B.P.Hasdeu şi Al.I. Philippide, ci normal, după cerinţele limbii înseşi pe care o vorbim. 

 

Deci, cei doi savanţi aveau dreptate când protestau în perspectiva normelor ştiinţifice că un Dicţionar firesc, de ţinută, nu se poate încheia la ordinele Academiei şi ale regelui, în câţiva ani, decât – după expresia lui Philippide – „ţârai, ţârai, petit-à-petit, nach und nach.” 

 

Ne permitem să afirmăm însă că bogăţia extraordinară a limbii române, mulţimea arhaismelor şi mai ales a regionalismelor (doar parţial adunate şi publicate), ca şi a formaţiunilor lexicale noi pe teritoriul românesc – nu mai vorbim de noianul neologismelor – impun noi şi noi revizuiri şi reeditări ale Dicţionarului cadru. 

Aşa că generaţiile de lexicologi viitori au în faţă un câmp încă întins de explorat şi de introdus în Tezaurul visat al limbii române.

 

*O variantă a acestui articol a fost publicată în numărul 23/ 2013 al revistei România literară.

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.