Cum miroase Bucureștiul?

Câteodată, când anotimpurile se schimbă între ele și aromele orașului, care mă ține în brațe de atâția ani, își întețesc puterea, în anumite colțuri ale Bucureștiului, simt cu tot omul din mine mirosurile copilăriei pentru câteva zeci de secunde… În părul meu, în buze și-n pielea de pe tâmple. Aromele bune se contopesc, intră una în alta, fac dragoste, se sărută și se țin de mână ca la jocul „Țară, Țară, vrem ostași!”.

Senzații olfactive? Până la urmă e vorba de chimie. Dar n-am uitat niciodată cum mirosea copilăria mea. Și parfumurile astea stranii și bogate se țin după mine, de atunci. Obrazul tatei, duminica, după ce se bărbierea și își dădea cu lavandă ieftină, țigările lui, Carpați fără filtru, ziarul Informația, cafeaua mamei, cu caimac, orezul cu lapte și scorțișoară, pivnița cea înfricoșătoare, podul ademenitor și plin de surprize pentru o puștoaică de 5 ani, coliva făcută de mamaia, părul auriu al fratelui meu, mirosul de prăjeală din bucătăria plină de oale și tigăi, apoi liliacul de pe strada Petru Maior, salcâmii, petuniile, regina nopții, mușcatele, mâțele, 7 la număr, Ciucurel, cățelul meu negru cu alb, călcat de-o mașină și îngropat de tataia Săndulescu sub un vișin, gardul din lemn pe care-l săream de fiecare dată când eram pedepsită, smoala de pe casă, în august, moale ca o placentă, cimitirul Evreiesc de pe Bulevardul Mihalache, cu pietrele lui calde, aromele funerare și trandafirii parfumați care ne chemau să-i furăm, ca apoi să ne pedepsească înțepându-ne…

Bucureștiul meu pictat, încrezut ca un păun, schizofrenic, dar genial, frumos și încă tânăr, își etalează mirosurile, ca un fotomodel țoalele, pe podiumurile prezentărilor de modă. Se îmbracă în arome dulci, iuți, grele, uitate, excitante, enervante, oribile, plăcute și neașteptate, apoi se dezbracă la pielea goală și își aruncă totul de pe el. Bucureștiul din sufletul meu e imprevizibil. Acum pute ca un om al străzii care a băut țuică din ștrampi murați și pufoaică, ca apoi să miroasă a floare de tei, a speranță și a var proaspăt abia dat pe coaja copacilor.

 

Dar mirosurile se și aud clar cum alergă spre mine, cu brațele întinse. Din partea dreaptă, furișându-se ca o mâță hoață, coboară o boare de frezie, fină și năucitoare în același timp, îmi mângâie obrajii, buzele întredeschise a vorbă, se duce pe după gât, da, da, acolo, la ureche, apoi dispare topită în damful de carburant ars… Daaaa. Mirosul Bucureștiului meu din anii 70. Mama aromea a batistă curată, proaspăt călcată cu fierul încins, și a fixativ de la coafor. Ea niciodată nu se parfuma, nu se farda, dar cam la două săptămâni mergeam împreună acolo, la coafor. Venea o tanti îmbrăcată în alb, de care îmi era frică, o punea pe mama sub o cască ciudată, care huruia, și așteptam. Înăuntru mirosea înțepător, apăsător și frumos, a zeci de parfumuri. Era inconștient de frumoasă și de naivă, mama. Când mă lua în brațe (ce bine era sus!), mă încălzea cu obrajii ei dobrogeni, ca niște plăcințele sărate și bune la gust.

Mergeam cu ea în Piața Matache, aveam 3-4 ani, și eram turbată să ajungem și pe pasarela Basarab, cea veche. Nu pot să-mi explic de ce aveam pasiunea asta teribilă pentru poduri. (încă mi-a rămas, cum văd unul, cum îmi fac de lucru pe lângă sau pe el!) Îmi era și teamă pentru că, din loc în loc, lipseau scândurile pe unde călcam și se vedea totul, golul, distanța, liniile de tren lucitoare, moartea, dar simțeam și-un avânt curajos, revoluționar-copilăresc, pentru că eram sus. „Să nu calci acolo, că ai să cazi!”, îmi zicea mama, și parcă era Albă-ca-Zăpada cu o bentiță roșie pe cap.

 

Mă mai fascinau cerșetorii, ciungii, cei cu picioare din lemn îndreptate acuzatoare spre noi, normalii. Erau pierduții, rupții unei lumi pe care încercam s-o înțeleg măcar vizual. Mama, avea, n-avea treabă în zonă, ocolea și țup-țup-țup, eram pe pod, ca să-mi facă damblaua. A! Doamne, cum mai mirosea Gara de Nord de acolo! A funingine, a peron, a ceapă și-a salam ieftin mâncate pe ziar, a zgură de tren, a pateuri calde și dulcegi, a locomotivă cu tabla încinsă, a flori de roșcov, a grabă și-a plecare… Toate astea amestecate într-un ceaun imens, însemnau Gara. Pe la mijlocul pasarelei întâlneam mereu o țigancă oarbă care ținea în brațe un bebeluș murdar și urlător, săracul. Femeia avea o albeață pe ochi, stătea cu mâna întinsă spre trecători și jelea. Din cauza aglomerației și pentru că rămâneam mereu în urmă ca să mă uit, ba printr-o gaură ivită pe neașteptate în podea, ba peste bara din fier care delimita marginea podului, mă atingeam cu piciorușul de palma aspră și caldă a țigăncii. Asta mă făcea să zbier ca din gură de șarpe și să țopăi disperată. „M-a atins țiganca, m-a atins!” Îi ziceam mamei, cu lacrimi în ochi.

 

Pe Calea Griviței mirosea a pâine proaspătă și mi se făcea dor de mama. Aroma îmi chema foamea și nu știam de ce deveneam melancolică. Știu, mama mă ținea de mânuță, dar se mai întâlnea cu câte o colegă de-a ei și credeam că uită de mine: „Oooo, mânca-o-ar tanti pe ea dă păpușă, ce frumoasă e! Ptiu, să n-o deochi!” Vorbele astea mă scoteau din sărite, dar ce puteam face? Eu vedeam totul de jos: o poșetă oribilă, pătată, cucoana grasă, țâțele mari și înflorate care se ridicau în sus când vorbea stăpâna lor cu mama, mâinile grase, date cu ojă care se ciobise până la jumătate, rujul grețos și roșu-spre portocaliu, dinții urâți, degetele încălecate de la picioare, arestate-n sandale mult prea mici și mirosul ei care mă strivea ca o gheată imensă. Era demonic, înecăcios, puturos și iute, îmi punea labele peste năsuc și peste gură, nu mai puteam respira. Când vedeam că mama nu mai pleacă, o strângeam tare de mână și o ciupeam: „Hai!”. Și ea venea…

Deasupra noastră cerul adânc dansa și mă tulbura ca un bărbat proaspăt ras, în ochii căruia nu mă uitam niciodată când mama mă punea să zic: „Dani, spune «Bună Ziua»!”

La piață era fantastic. Fructele românești, un șuvoi de culori, îmi amăgeau simțurile: pere, prune, mere roșii, cireșe, ah! Cireșele pe care mi le punea mama după urechiușele uimite. Cum mai miroseau cireșele!

Dar vara, duhorile grele, materiale, le atingeai cu palma, se iubeau cu mireasma salatelor crude, a pătrunjelului, a cimbrului, a piersicilor și-a strugurilor. Nu ajungeam la tarabe decât cu fruntea.

Îmi mai amintesc mirosul din tramvaiele care aveau o casieră ce vindea bilete dintr-o cușcă aflată la ușa din spate. Mama s-a certat odată cu una și mie îmi venea să plâng. Hainele călătorilor ascundeau în ele ploaie și naftalină (am aflat mai târziu ce era duhoarea aia înțepătoare și enervantă) și, din când în când, mirosea în jurul meu a ziar și a mentă. Și zilele săptămânii aveau izul lor particular. Lunea, de pildă, plângeam pentru că urma să merg la grădinița săptămânală. Hăinuțele mele, șorțulețul, batistuțele, ciorăpeii, sacul pe care mama scrisese cu roșu: Fodor Daniela Cristina, aromeau a curat, a ACASĂ, aveau ceva din locul unde eu mă simțeam în siguranță. La grădiniță era totul străin și rece, aerul de care mă izbeam ca de un geam năclăit mirosea a mâncare cazonă și a petrosin. Vineri și sâmbătă aerul mirosea a fericire, pentru că mama mă lua acasă. Apoi a venit școala, cu cerneala ei, caietele și cărțile noi, aaaaaa, și ce mireasmă aveau penarele din lemn în care dormea o gumă roz, chinezească și parfumată.

Și acum, când intru într-o policlinică sau într-un spital, simt o zvâcnitură-n piept, ca și când aș avea acolo un făt de patru luni care începe să miște. Pute a spirt, a iod, a oameni bolnavi care tușesc și scuipă-n batiste, a durere abținută, a pansament și-a penicilină. Întregul ritual de dinainte de a face o nenorocită de injecție îmi paraliza simțurile, respirația, gândurile, limba din gură. Sora medicală ciocănea cu unghia (Țoc-țoc-țoc!) în fiola de Efitard, (nu încorda popoul, că se rupe acu-n tine!, se-ncheagă soluția, n-auzi?) Apoi durerea care intra în mine ascuțită, ținându-se de mână cu mirosul dușman. Toate astea dispăreau ca fumul când ieșeam pe ușă. Afară era soare, libertate, păsărelele cântau și lumea toată îmi întindea bucurii. Viața mea era colorată încă și drăgălașă ca o păpușică blondă.

www.edituramateescu.ro

 

 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.