Basarabia magică

Caută un basarabean care să nu ştie de Cuşma lui Guguţă*. Sau care să nu fie înnebunit după ea. N-o să găseşti, sunt sigură!, mi-a spus cu mulţi ani în urmă o prietenă din Moldova.

Mărturisesc că, pe atunci, nu ştiam mare lucru despre personajul inventat de Spiridon Vangheli. Nu auzisem încă de copilul din satul Trei Iezi sub a cărui căciulă fermecată se adăposteau în drum spre casă, pe timp de viscol, colegii de şcoală şi chiar învăţătoarea.

A trecut o vreme până să citesc istoria cuşmei care creştea cât un stog de fân când era nevoie, iar apoi se făcea din nou mică, s-o poată pune Guguţă în cui. Iar de tortul botezat cu nume de poveste, fără de care în Basarabia nu trece nicio sărbătoare, am aflat dintr-o carte a unei... italience – Simona Castiglione. Un roman tradus în română de Raluca Lazarovici Vereș şi publicat recent la editura Ratio&Revelatio din Oradea: Arrivederci Guguţă! sau mame şi şamane.

Istorioara despre căciula magică a lui Guguţă există în cartea Simonei Castiglione. Îi este spusă Antonellei (o italiancă rasată, doctor în lingvistică, profesoară şi mamă a doi copii) de angajata ei, Vasiliţa Lupu, o moldoveancă aflată la lucru în peninsulă.

Ca să îşi facă un rost, în anii `90 Vasiliţa Lupu se stabileşte clandestin în Padova. Aici se află la muncă şi bărbatul ei. Femeia are doi copii. O fată dintr-o primă căsnicie şi un băiat al cărui tată e soţul de-acum. În Italia, cu ea se afla doar băieţelul. Drama imigrantului nevoit să se despartă de o parte din familie e încercată şi de tânăra femeie.

Vasiliţa lucrează în casa Antonellei. Din poveştile acesteia, şi-apoi dintr-o descindere intempestivă la faţa locului, italianca descoperă o Basarabie contrariantă care i se revelează în multiple ipostaze.

Basarabia este, întâi de toate, o ţară degradată.

Cu străzi în care se cască „gropile negre ale sărăciei”. Cu aşezări rurale uitate de lume. Cu nişte case care nu sunt – cele mai multe – nici terminate, nici tencuite. Cu câte-o clădire scheletică şi cenuşie de ciment armat, cu zăbrele de fier la ferestre care serveşte pe post de şcoală.

Cu pieţe dezolante în care, „după ’89, tarabele păreau mai mici și mai sărace ca înainte”.

Cu magazine de prost-gust.

Cu prăvălii de suveniruri în care se vând „flori artificiale pline de praf, vase de ceramică policromă, chinezării, covoare și tapițerii de calitate slabă.”

Cu măcelării care funcţionează în condiţii precare: „În interior se respiră aerul încărcat de miros de sînge și putrefacție. Nu văd frigidere, mă întreb cum se descurcă vara. Cîteva muște se așază libere pe cărnuri. Le urmăresc cu privirea zborul îngreunat de frig și văd cum se opresc toate pe trei bucăți mari de grăsime dintr-un colț al tejghelei. Primele două bucăți sînt albicioase, unt sau slănină, al treilea trebuie să fie unt amestecat cu cacao...”. Cu tejghele improvizate, aşezate pe câte un pled, în praful drumului.

La sate – cu oameni gri, şterşi, împovăraţi de griji.

La oraş – cu bulevarde arătoase, pe care mişună o lume pestriţă: tineri veseli care vorbesc tare la telefoanele mobile; fete frumoase, „strălucind de strasuri și gablonțuri”.

Recunoaştem în această reprezentare câteva clişee despre ţările Europei estice. Suntem într-o Basarabie a tranziţiei. În roman se face referire la războiul civil purtat cu separatiştii din Transnistria, la începutul anilor `90. Se strecoară şi ideea unei independenţe eşuate a Basarabiei. Şi a aservirii a acesteia faţă de Rusia: „După ’89, cînd Moldova era la un pas de independență, tarabele din piețe păreau mai mici și mai sărace ca înainte. Unul vindea cîțiva ciorchini de struguri, altul roșii din grădină, lapte de la vacile din ogradă sau miere de la albinele lui. Restul, toată producția agricolă, era încă destinată exportului, mergea în Rusia, mai ales în zonele unde nu se puteau cultiva nici pomi fructiferi, nici legume, ca de pildă în Siberia.”

Este, altminteri, aceeaşi Basarabie care apare şi în scrierile nouăzeciştilor de peste Prut.

Autoarea nu înregistrează nimic din drama identitară a moldovenilor. Reţine doar amănuntele care contrastează flagrant cu tot ceea ce, în mod obişnuit, un occidental asociază civilizaţiei europene.

Există însă şi o altfel de Basarabie în romanul Simonei Castiglione.

O Basarabie pitorească.

Aici au loc ritualuri care (pe cititorii străini) îi şochează prin primitvismul lor. Unul dintre ele este tăiatul porcului. Despre această practică vorbeşte Vasiliţa. „Nouă, copiilor, nu ni se dădea voie să asistăm la înjunghiere: sîngele porcului s-ar fi închegat pe loc, spuneau bătrînii, iar animalul nu ar mai fi putut muri la momentul sacrificiului. Odată, am reușit să evadez chiar atunci din cămăruța în care ne țineau închiși, printr-o ferestruică, prin care trupșorul meu subțirel a putut să se strecoare; mergînd pe urma zbierătelor, am ajuns în curtea din fața cotețului. Am văzut grumazul sfîrtecat din care țîșnea sîngele, care nu s-a întărit deloc, ci se revărsa în ligheanele pe care femeile le țineau proptite cu strășnicie pe pămînt. Tata m-a văzut și s-a repezit spre mine. Porcul oricum era mort, dar eu tot mi-am luat o porție de palme, să se asigure tata că nu aș mai fi încercat să-l salvez. Eu care știam, eu care văzusem, nu mai puteam să mă joc cu ceilalți copii și să mă urc pe șoricul porcului ca pe o șa. Nu mă regăseam în inconștiența fraților și a verilor mei.”

În geografia Basarabiei magice se găseşte satul de baştină al Vasiliţei, Vătămăneasa. Şi Codrul Lupilor, o pădure seculară în care trăieşte cea mai bătrână vrăjitoare din lume: baba Dora, pricepută să facă leacuri din plante medicinale.

Casa unui bunic, asemănată de Vasiliţa cu un castel vrăjit, intră în acelaşi perimetru.

Beciul casei exercita asupra fetiţei de altădată o fascinaţie aparte. „Dacă se nimerea ca trapa beciului fie deschisă, te lăsai în jos pe scărița de lemn și te așezai pe pămîntul bătut, să bei mirosul de ciupercă și mucegai. Roteai privirea jur-împrejur și scrutai puținele obiecte cu ajutorul luminii care intra prin trape: vinul de casă din struguri parfumați, feluritele borcane ale bunicii cu castraveți murați, gogonele, miere și cîte o sticlă de votcă. Bunicul punea pentru iarnă bucăți de carne porc în grăsime, care prin sticlă arătau ca niște membre umane puse la fezandat, destinate experimentelor unui cercetător țîcnit.”

O altă încăpere tainică e bucătăria, cu al ei cuptor mereu încins: „Era făcut din teracotă, înalt și lung, iar deasupra erau așezate saltele și perne. Împreună cu cei trei frați și cu verișorii te distrai petrecînd nopțile acolo sus, la căldură – încăpeați și cîte opt – încîntați de torpoare, de mirosul de cocă și pîine caldă. Dimineața, bunicii vă dădeau la micul dejun o felie din pîinea aceea cu unt și un strop de miere sau dulceață și lapte proaspăt de capră. Era mîncarea cea mai bună din lume. Cuptorul era bun și de ascunziș, ca pivnița. În zilele de sărbătoare, cînd toată familia se aduna la un loc, îți plăcea să te pitești pe salteaua din vîrful cuptorului și să te faci invizibilă, chiar și celorlalți copii.”

În sfârșit, în Basarabia misterioasă se găsesc locuri legendare.

Printre ele – mănăstirea Căpriana, a cărei întemeiere (între 1420-1429, pe vremea lui Alexandru cel Bun) e fixată de Simona Castiglione în mod eronat cu un veac mai târziu şi căreia autoarea îi inventează o legendă. O rescriere a poveştii Meşterului Manole: „Biserica a fost zidită cu multe veacuri în urmă, pe vremea voievodului Petru Rareș, care a luat în simbrie cele mai renumite bresle din țară. Mai cu seamă meșterul cel mare, Tudor, era un bărbat iscusit și blînd, își iubea nevasta și pe cei patru copii, încă foarte mici. 

Voievodul era însă mîrșav, înfumurat și invidios. A poruncit breslelor să isprăvească biserica nemaiauzit de repede. Cînd a fost gata, era atît de frumoasă, că splendoarea turlelor ei mari, de aur se întrecea cu fastul unei veri îmbelșugate. Voievodul nu putea suporta gîndul că asemenea frumuseți ar mai putea fi construite pentru altcineva și ticlui un plan împotriva meșterului celui mare. Îl invită într-o noapte în biserică, chipurile fiindcă trebuia să-i vorbească în taină. Doi oameni tocmiți îl așteptau ca să-l zidească de viu în cel din urmă perete al bisericii care mai rămăsese de terminat. În acea noapte însă, înainte de sosirea meșterului, a intrat în biserică nevasta lui, ca să se roage pentru sănătatea unuia dintre copii. Haidamacii primiseră poruncă precisă să prindă primul om care avea să intre în biserică. Au văzut femeia îmbrobodită și nu s-au gîndit de două ori, pentru că, deși erau mari și bine făcuți, erau cam slabi la minte. Au luat-o, i-au astupat gura și au zidit-o. Se spune că femeia nu a urlat sub încleștarea brațelor necunoscute și răufăcătoare, ci s-a lăsat în voia lor, prinzînd a suspina încet, pentru că înțelesese că nu avea scăpare.

Istoria e folosită de autoare pentru a ilustra condiţia dramatică a femeii din Basarabia.

Cînd am devenit adult – cu copii și despărțită de soț (povesteşte Vasiliţa) m-am gîndit de mai multe ori la legenda nevestei meșterului. O vedeam învăluită în duhoarea de balaur a varului și îmi imaginam că, înainte de a se întreba ce urma să se întîmple cu copiii ei, și-ar fi spus:

- Acum e gata, în sfîrșit pot să mă odihnesc.

Îmi venea acest gînd pentru că trecusem prin toate greutățile de mamă care își crește singură fiii, prinsă încontinuu în iureșul grijilor față de ei – să-i hrănească, să-i îmbrace, să-i facă fericiți sau să le aline tristețile – și să înfrunte oboseala imensă care o copleșea.

Și mă mai gîndeam și la cît de fericită a fost soția meșterului pînă în ziua morții, pentru că măcar avusese un soț care să o iubească, chiar dacă era mereu plecat la muncă și, cu siguranță, nu avea prea mult timp pentru ea.”

Basarabia magică a Simonei Castiglione e mai reală decât cealaltă Basarabie zugrăvită în roman în manieră realistă.

Dar nu înfăţişarea acestei ţări e miza cărţii Arrivederci Guguţă! sau mame şi şamane.

Romanul este, totodată, o poveste despre condiţa imigrantului.

Şi despre aceleaşi ipostaze ale feminităţii descoperite în două femei de credinţe şi de culturi fundamental diferite.

(Va urma)

 

CONCURS!

Câştigă trei exemplare – cu autograf – din Arrivederci Guguţă! sau mame şi şamane.

Scrie, într-un comentariu la acest text, răspunsul corect la întrebarea Cine este creatorul lui Guguţă, personaj în care Grigore Vieru vede „expresia copilăriei adevărate, nefalsificate literar, purtătoare a frumosului şi a libertăţii interioare”?

Comentariile care vor intra în concurs trebuie să fie înregistrate pe site până în data de 19 iunie 2015, ora 24.00. Câştigătorii vor fi stabiliţi prin tragere la sorţi.

Succes!

 

Simona Castiglione s-a născut în Sicilia, la Catania. Locuiește în Padova. Predă literatură italiană și creative writing. A debutat în 2010 cu antologia de povestiri La mente e le rose.

Arrivederci, Guguță! sau mame și șamane reprezintă traducerea în românește a romanului Sottobosco (Ratio et Revelatio 2014, colecția Italia Felix).

________________________________________

*Cușma lui Guguță este titlul unei povestiri pentru copii, scrise de Spiridon Vangheli. Şi numele unei prăjituri de rulouri de aluat pline cu vișine zdrobite, din compot. Acestea sunt clădite ca o piramidă cu bază largă, care aminteşte de cuşma de ciobănaş a eroului. Chipul acestui personaj literar a apărut pe o monedă naţională, comemorativă, din Basarabia.

Comments

Creatorul lui Guguță este Spiridon Vangheli.

Aştept datele de contact pe adresa revnic_ioana@yahoo.com

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.