„Memoriile” lui Valeriu Bartolomeu Anania

- Simona Preda în dialog cu Teodor Baconschi -

„ Într-o sâmbătă, spre seară, m-a căutat la telefon Arghezi:

  • Am vrut numai să-ți mulțumesc, dragă părinte, mi-a zis el cu vocea lui pițigăiată dar caldă.
  • Să-mi mulțumiți pentru ce? am îngăimat eu, nedumerit.
  • Să-ți mulțumesc pentru darul prieteniei. Azi-noapte ți-am citit poeziile și-ți mulțumesc…”

(„Memorii” de Valeriu Anania, Ed. Polirom, 2008, p.192)

 

Povestim despre Valeriu Bartolomeu Anania cu unul dintre oamenii care l-au cunoscut îndeaproape și căruia îi mulțumesc din suflet și sunt onorată că a acceptat să fie parte a dialogului de astăzi – diplomatul, scriitorul și specialistul în antropologie, Excelența Sa, domnul Teodor Baconschi. „Prezența lui este continuă în sufletul meu, în amintirile mele. Îl am în inima mea, este legat de perioada mea de formare” – ați mărturisit cândva în cadrul unei emisiuni. Excelență, în ce împrejurări l-ați cunoscut pe Bartolomeu Anania și ce a făcut ca acesta să devină una dintre marile întâlniri ale vieții?

 

O prietenă de-a tatălui meu îl cunoștea pe scriitor și mi-a spus: dacă tatăl tău îl știa și îl aprecia, de ce să nu-l întâlnești și tu ? Plus că luasem deja hotărârea de a studia teologia... Părintele Anania era pe atunci directorul Institutului Biblic și de Misiune al BOR. Chiar acolo l-am cunoscut, aveam un pic peste 18 ani. M-a impresionat, cum altfel ? Un bărbat pătrățos, cu o barbă de lup de mare, în reverendă neagră, ridicându-se de la biroul său sculptat, pentru a întâmpina un tânăr cam timid, sensibil și mai curând orgolios... Am luat prima întâlnire ca pe un test și mi-am etalat (mai mult decât s-ar fi cuvenit) „cultura” (generală).  Știu că m-a ironizat afectuos, m-a încurajat cu o mică notă solemnă și a acceptat, implicit, tutoratul teologic pe care i-l solicitam. De atunci și până la moartea sa patriarhală, ca nonagenar cu aluri avraamice, nu ne-am mai despărțit decât fizic...

 

Memoriile sale reprezintă, în fond, un autentic traseu care emoționează, avem un fir al povestirii, un construct cronologic pe care se inserează momentele vieții, dar avem în același timp și o perspectivă a devenirii, a maturității intelectuale și creative, dar și un spațiu al contrastelor, al tensiunilor. La fiecare câteva pagini există începuturi și posibile finaluri. Banale sau, dimpotrivă, impresionante și imprevizibile, aceste finaluri ar fi putut face ca al său cursus honorum să fi fost diferit. Era suficient doar să pactizeze.  Într-un sfârșit de secol XX în care totul pare a se prăbuși, într-un om există însă credința. Și pare a nu se schimba.

 

Memoriile Părintelui Anania sunt, ca oricare altele, scrise pro domo. Dar sunt și prodromice, dacă-mi îngăduiți un calambur duhovnicesc. Sunt despre viața reală a celui care, asemenea lui Iacov, se luptă nocturn cu Îngerul. Istoria e cel mai subtil metaforizată prin această scenă de agonie, adică de luptă elucidatoare: de ce aici, de ce eu, cine sunt, ce să fac pentru a mă izbăvi, cum mă comport cu ceilalți, ce-o să-mi supraviețuiască și ce pot să sper ? Iată întrebările perene, pe care nici măcar postmodernitatea noastră atomizată, plină de franjuri și petice, nu le poate aboli. E drept că viața Părintelui a avut ceva romanesc, o dinamică sus-jos mai rar întâlnită. Un soi de dramatism cinematografic, memorabil, exemplar. Și el era un actor, așa cum actor fusese sfântul Ioan Paul al II-lea. Valeriu Anania a compus poeme dramatice, fusese un om de teatru, dar avea acest gust hollywoodian al înscenării alb-negre, ca în pozele reginei Maria de la Balcic... Triplu student cu aere de geniu, șef de grevă academică anticomunistă și naționalistă, coleg cu Andre Scrima, de pază la Biblioteca Patriarhiei, asistent al lui Teodor M. Popescu, deținut politic, exilat de bună voie peste ocean, revenit și arestat de facto, la vatră, ținut în afara Sinodului – ca dovadă că nu a făcut compromisuri majore, apoi șef al Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii și, în final, mitropolit al Clujului: 90 de ani de bătălii pierdute, într-un război pe care l-a câștigat !

 

„La 22 septembrie 1941 i-am spus Genovevei că nu mă însor cu ea, am lăsat-o pe Vicky plângând, i-am mulțumit jupânului Manole, i-am plătit doamnei Buliga chiria și am bătut la poarta mănăstirii Antim cu un geamantan în mână.” (Memorii, p.34.) Călugăria, cu siguranță, a reprezentat unul dintre momentele cruciale din viața sa, cu repercusiuni asupra tuturor palierelor existenței. După ceremonia tunderii din monahism, pleacă de la Antim pentru că „părinții nu se simțeau cu nimic legați între ei, viața lor în comun părea o simplă întâmplare, ca la armată sau în pușcărie și în curând a început să-mi fie milă de oamenii acestei tagme, care se adunau fără să se știe, trăiau fără să se iubească și mureau fără să se plângă”(p.43.) și se îndreaptă spre mănăstirea Polovragi care „a rămas mănăstirea inimii mele, nu numai pentru frumusețea locului ci și pentru limpezirile sufletești pe care mi le-a dat!” (p.47.) Aceste interludii de viață monahală (Bistrița, schitul Pătrunsa, Văratec) se disting în scrisul său, sunt perceptibile ca suflu, și-au pus amprenta pe omul de litere și intelectualul Bartolomeu Anania?

 

Deși îi plăcea teatrul, Părintele Anania detesta impostura, histrionismul, carnavalul virtuților imaginare. Mi-a spus dintotdeauna că nu-i un călugăr de adevărată vocație, că e chinuit de scris și de doruri literare, că n-a stat destul în mânăstire ca să se simtă capabil de duhovnicie. De pildă, a refuzat să-mi fie duhovnic (spunând, pe bună dreptate, că suntem prea apropiați sufletește pentru a fi drept în impunerea unui canon penitențial). Cu toate acestea, era un iubitor mistic al Bisericii, un închinător al lui Hristos și un venerator poetic al Maicii Domnului cum n-am mai văzut. Cerurile Oltului, în care literatul dialoghează imaginar cu monahul pentru a scoate la lumina exegezei și admirației mânăstirile (mai puțin cunoscute) din Oltenia sa natală, reprezintă cel mai fervent credo monastic al arhimandritului Anania.

 

Au existat episoade (triste, brute, liniștite) despre care Bartolomeu Anania afirma că l-au inspirat să scrie anumite piese, versuri, texte. În timpul studenției sale teologice – perioadă în care pendulează între pasiunea pentru opera lui Crainic și a lui Arghezi -,  idealul său publicistic era să ajungă colaborator la „Gândirea”. Fiind totuși un om al Bisericii, un cleric, privea oare cotidianul și printr-o perspectivă poetică? A avut o dimensiune sentimentală mai pronunțată?

 

Părintele Anania știa că omul e tină și Duh Sfânt. O combinație sublimă și incomodă. În pușcăriile comuniste a văzut toată mizeria umană, unită paradoxal cu sfințenia oricând posibilă. El însuși era un produs intelectual interbelic. Pe vremea aceea, seminariștii scandau poeți latini (sute de versuri memorate), iar viitorii studenți ascultau Rahmaninov, citeau Verlaine sau Proust și visau să debuteze la prestigioasa revistă „Gândirea” (unde Nichifor Crainic adunase toată elita țării). Ne e greu să ne imaginăm o generație atât de studioasă. Azi, cu Google Search și Wikipedia, oricine pare învățat și prea puțini mai sunt cu adevărat.

 

Jilava – ianuarie, 1944: „La foarte puțini (condamnați la moarte, n. a.) am izbutit să trezesc interesul pentru o viață viitoare și pentru o pregătire cât de cât pentru întâmpinarea ei. Plecam de la un asemenea nenorocit cu sufletul greu, iar moartea mi se părea, într-adevăr, absurdă. Noaptea târziu, către ziuă o salbă de puști răbufnind din Valea Salcâmilor și știam că omul nu mai este. Îi mai știam numele doar pentru ceasul acela și-l amestecam într-o rugăciune sub pătură. Apoi nu-l mai știa nimeni.”(p.67.) Am studiat nenumărate documente referitoare la perioada comunistă, însă recunosc faptul că, odată cu lectura „Memoriilor” – în fond, un volum care poate fi integrat în sfera istoriei orale, a memorialisticii -, am rămas impresionată de foarte multe ori. Au fost momente în viața acestui om când, dacă ar fi semnat sau pactizat cu acuzatorii destinul său s-ar fi trasat în cu totul alte coordonate și poate și-ar fi putut scrie operele în alte condiții. Citind „Memoriile” sale,  reiese că Bartolomeu Anania nu și-a negociat niciodată libertatea.

 

Valeriu Anania și-a făcut mulți dușmani și a avut numeroși detractori. Ca orice om remarcabil, care iese de pe „calea ferată a banalității” (cum zicea Kierkegaard). Fiind franc, stăpânind perfect arta verbului și moștenind, de la Arghezi, nu doar cultul limbii românești ci și arma polemistului mereu treaz, părintele a fost invidiat, calomniat, acuzat pe nedrept, inclusiv de o așa-zisă pactizare cu comuniștii, la pușcărie: așa s-ar fi explicat plecarea lui la Detroit, după eliberare. Ca om care i-am fost aproape, sorbind adesea gândurile sale cele mai intime, mărturisesc oricând și oriunde că a fost un anticomunist impenitent, un naționalist, un spirit cu deschideri intelectuale universale și un stejar drept, pe care nicio rafală de vânt nu l-a îndoit. Cred că Securitatea a avut în el unul dintre cei mai îndărătnici și inflexibili adversari ai regimului comunist.

 

Pornesc de la premisa că nimeni nu poate pune la îndoială anticomunismul părintelui Bartolomeu Anania, cu atât mai mult cu cât a fost un om care a cunoscut temnițele de la Jilava, Târgul Jiu și Aiud și a intuit că bolșevizarea României nu putea fi decât un pericol la adresa ființei naționale. Deși era convins că avea de ispășit 25 de ani, - în acești 7 ani cât durează efectiv perioada sa de detenție,  acest om nu renunță la pasiunea sa pentru scris. Mai mult decât atât, multe dintre creațiile sale literare (Miorița, Du-te vreme, vino vreme, piesa de teatru Drumur, Meșterul Manole) le scrie sau le gândește  în acest răstimp.

 

Din seminar, înainte de a ajunge student la Cluj, Părintele și-a visat să fie scriitor. Nimic nu era mai prestigios în România interbelică: o monarhie europeană, într-un stat mărit și consolidat după 1918, cu o generație talentată, de oameni dornici să contribuie la grandoarea națiunii lor. În anii 30, 40, ideea de a publica, de a avea cititori, admiratori, de a îmbogăți cultura română, de a ocupa un loc la Academie, de pildă, constituia idealul cel mai râvnit al tinerei generații. Nae Ionescu și Nichifor Crainic erau, cred, modelele cele mai des copiate... Iată de ce nimeni și nimic nu au reușit să blocheze cariera literată a junelui Valeriu Anania, care a ajuns, ca mitropolit la Cluj, să-și vadă ediția operelor complete... În închisoare a scris Miorița în cap, a memorat-o vers cu vers. La eliberare a transcris totul, deși securiștii i-au confiscat la o percheziției manuscrisul. Deviza lui Arghezi – nulla dies sine linea -  („nicio zi fără să scrii un rând”) l-a însoțit și pe Părintele Anania toată viața, fie în operele proprii, fie în șantierul de diortosire a Scripturii.

 

„Sunt un ocnaș al Evangheliei” obișnuia să spună uneori Bartolomeu Anania. Ne puteți spune câteva cuvinte și despre erudiția și efortul hermeneutic cu care a tradus Sfânta Scriptură? Vorbim și despre  ediția comentată?

Cum ziceam, nu a fost o nouă traducere, ci o diortosire. De la Ioan G. Coman era fascinat de Ieronim, Origen și alți părinți ai filologiei sacre. Ca un al doilea Gala Galaction, a căutat să-și pună amprenta de scriitor pe textul biblic românesc, pentru a-l aduce la zi, dar și pentru a risipi o seamă de ambiguități sau contrasensuri. A trudit 10 ani la această operațiune, cu textul grec în față, comparând vers cu vers traducerea românească și alte câteva, în engleză sau franceză. Nu era un clasicist, dar știa destulă greacă pentru a ține textul sub exigența adevărului etimologic. Nu știu dacă Ediția Anania va deveni text recept în BOR – se pare că nu – însă introducerile scrise de el la fiecare carte sfântă și comentariile, notele, glosele care însoțesc versiunea lui au valoare adăugată și perenă: sper ca măcar ele să fie pe masa fiecărui teolog sau credincios luminat.

Ce a însemnat pentru momentul 1990 înființarea „Grupului de Reflecție pentru Înnoirea Bisericii”, care au fost principiile pe care le-a susținut și, dat fiind, Excelență, că ați fost (alături de Bartolomeu Anania)  încă de la constituirea sa, de la ce a pornit acest demers?

Comunismul se prăbușise în sângele unor oameni nevinovați: ultimele sale victime. Biserica era și ea confuză, derutată. Patriarhul era huiduit de preoți sub geamurile palatului de pe deal. S-a și retras, pentru a reveni după calmarea apelor istorice. În acel context, Grupul – format din personalități clericale și laice necompromise prin colaboraționism - și-a asumat misiunea de a veghea la buna rânduială a cotidianului ecleziastic: am reușit să reintroducem orele de religie în școli, să influențăm numirea unor ierarhi tineri și învățați în Occident, să reflectăm la relația dintre Biserică și democrație în noul context geopolitic. Nimic n-am obținut pentru noi. Ne-am ales numai cu niște prietenii durabile, bogate în sens uman: de pildă de acolo m-am împrietenit cu iubitul meu Horia Bernea.

Om de litere, teolog, opozant al regimului comunist, o personalitate deplină, o ființă lucidă până la capăt de drum. Excelență, în timpul ultimei întâlniri pe care ați avut-o cu Bartolomeu Anania povesteați că acesta  v-a mărturisit, translucid de suferință însă cu o ținută augustă că: „Am trăit îndelungat și în toată viața mea grea am avut două arme cu care m-am luptat – credința religioasă și cântecul!” A vorbit către sfârșit Bartolomeu Anania despre regret, despre vreo neîmplinire, despre un cerc pe care nu a reușit să îl închidă?

 

Am auzit acele cuvinte testamentare la ultima mea întâlnire cu Părintele Anania (eu îi spuneam tot așa și după ce devenise ”Înalt Preasfințit”). Era slăbit, palid, umbla cu un cadru metalic, părea să aibă o privire ușor rătăcită, care căuta deja, parcă, spre lumea cealaltă. Mi-a spus acele cuvinte care, presupun, sunt cea mai fidelă sinteză a omului și lucrării sale de-o viață. Cred că se simțea neîmplinit, ca orice om superior. Stoicii – filozofii cei mai apropiați de creștinism – ziceau că fericirea e să fii mulțumit cu ce ai. Așa este, în ordinea materială. În ordinea spiritului, nu poți decât să fii nemulțumit: din sentimentul acesta de insuficiență, de precaritate și limitare apar întotdeauna gândurile creatoare, prin care, sporadic, ne mai depășim condiția. Părintele Anania știa să-i mulțumească Domnului pentru viața sa lungă, plină de peripeții și de încercări, tocmai pentru că ”romanul” acesta dostoievskian i-a oferit prilejul de a se cunoaște pe sine și de a se face cunoscut altora, ca om de litere și om al lui Dumnezeu.

 

O ultimă întrebare, Excelență: care considerați dumneavoastră că este moștenirea pe care a lăsat-o românilor părintele și scriitorul Valeriu Bartolomeu Anania?

Cred că ne spune să iubim România sporindu-i cultura. Și să-l urmăm pe Hristos ca pe Învățătorul umanității renăscute.

 

„Pleca-voi iar

Rătăcitor prin toamna sângerândă,

Cu duhul plin de jar,

Cu inima flămândă

De tot ce m-a hrănit odată…”

(Valeriu Bartolomeu Anania)

 

 

Foto de pe buzznews.ro

 

Add a comment

Plain text

  • Web page addresses and e-mail addresses turn into links automatically.
CAPTCHA
This question is for testing whether or not you are a human visitor and to prevent automated spam submissions.
Image CAPTCHA
Enter the characters shown in the image.